Pentru a da un făgaş rugăciunii, obişnuiesc – poate vă ajută, de asemenea, pe unii dintre voi – să materializez chiar şi ceea ce este mai spiritual. Domnul nostru folosea acest procedeu. Îi plăcea să înveţe prin parabole, extrase din mediul care îl înconjura: parabola păstorului şi a oilor, cea a viei şi a lăstarilor, a bărcilor şi a mrejelor, a seminţei aruncate de semănător...

În sufletul nostru a căzut cuvântul lui Dumnezeu. Ce fel de pământ i-am pregătit? Sunt multe pietre? Este acoperit de mărăcini? Este, poate, un loc prea călcat de paşi exclusiv omeneşti, mici, fără avânt? Doamne, fie ca parcela mea să fie pământ bun, fertil, expus generos la ploaie şi la soare; să încolţească sămânţa ta; să producă spice îmbelşugate, grâu bun.

Eu sunt viţa, iar voi sunteţi lăstarii³⁰. A venit septembrie şi sunt butucii de viţă plini de vlăstare lungi, subţiri, flexibile şi noduroase, încărcate de rod, gata deja pentru cules. Priviţi aceşti lăstari plini de rod, pentru că îşi iau sevă din trunchi: doar aşa s-au putut transforma în boabe dulci şi coapte, care vor umple de bucurie privirea şi inima oamenilor³¹, acei minusculi muguri de acum câteva luni. În sol rămân, poate, câteva beţişoare nelegate, pe jumătate îngropate. Erau tot vlăstari, dar seci, uscaţi, Sunt simbolul cel mai grăitor al sterilităţii. Fără de mine nu puteţi face nimic³².

Comoara. Imaginaţi-vă bucuria imensă a norocosului care o găseşte. Se termină strâmtorările, neliniştile. Vinde tot ce are şi cumpăr acel pământ. Toată inima lui bate acolo: unde îşi ascunde bogăţia³³. Comoara noastră este Cristos; nu trebuie să ne fie greu să aruncăm peste bord tot ceea ce ar putea să fie o greutate, ca să îl putem urma. Şi barca, fără acest balast inutil, va naviga drept spre portul sigur al iubirii lui Dumnezeu.