Mama lui Dumnezeu, mama noastră

Toate sărbătorile Maicii Domnului sunt mari, pentru că sunt ocazii pe care Biserica ni le aduce pentru a demonstra cu fapte dragostea noastră pentru sfânta Maria. Dar dacă ar trebui să aleg una dintre aceste zile festive, o prefer pe cea de azi: Maternitatea Sfintei Fecioare.

Această sărbătoare ne face să ne gândim la unele dintre misterele centrale ale credinţei noastre: să medităm asupra întrupării Cuvântului, lucrare a celor trei persoane ale Preasfintei Treimi. Maria, fiica lui Dumnezeu Tatăl, prin întruparea Domnului în sânul său imaculat este soţia lui Dumnezeu Duhul Sfânt şi mama lui Dumnezeu Fiul.

Când Fecioara a răspuns da, liber, la acele proiecte pe care Creatorul i le-a dezvăluit, Cuvântul divin şi-a asumat natura omenească: sufletul raţional şi corpul format în trupul pur al Mariei. Natura divină şi umană s-au unit într-o singură persoană: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi, de atunci, om adevărat; unul-născut etern al Tatălui şi, începând din acel moment, ca om, fiu adevărat al Mariei: de aceea, Maica Domnului este mama Cuvântului întrupat, a celei de-a doua persoane din Sfânta Treime care a unit în sine pentru totdeauna – fără amestecare– natura umană. Îi putem spune cu convingere sfintei Fecioare, drept cel mai bun elogiu, aceste cuvinte care exprimă cea mai înaltă demnitate a sa: Mama lui Dumnezeu.

Credinţa poporului creştin

Aceasta a fost mereu credinţa sigură. Împotriva celor care au negat-o, Conciliul de la Efes a proclamat că dacă vreunul nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi că de aceea Preasfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu, pentru că a zămislit în carne Cuvântul întrupat, anatema să fie asupra lui¹.

Istoria a păstrat mărturii ale bucuriei creştinilor în faţa acestor decizii clare, nete, care reafirmau ceea ce toţi credeau: Poporul întreg al oraşului Efes, de la primele ore ale dimineţii până noaptea, aştepta nerăbdător hotărârea... Când s-a aflat că autorul blasfemiilor a fost destituit, toţi într-un glas au început să îl slăvească pe Dumnezeu şi să aclame Sinodul, pentru că a căzut duşmanul credinţei. Abia ieşiţi din biserică, am fost însoţiţi cu torţe până la casele noastre. Era noapte. Tot oraşul era vesel şi luminat². Aşa scrie sfântul Chiril, şi nu pot să neg că, deşi la o distanţă de 16 secole, acea reacţie de pietate mă impresionează profund.

Fie ca Dumnezeu, Domnul nostru, să vrea ca aceeaşi credinţă să ardă în inimile noastre şi să se înalţe de pe buzele noastre un cântec de mulţumire: pentru că Sfânta Treime, alegând-o pe Maria ca mamă a lui Cristos, om ca noi, ne-a pus pe fiecare dintre noi sub ocrotirea sa maternă. Este mamă a lui Dumnezeu şi mamă a noastră.

Maternitatea divină a Mariei este rădăcina tuturor perfecţiunilor şi privilegiilor care o împodobesc. Prin acest titlu, a fost concepută imaculat şi este plină de har, este pururea fecioară, a fost înălţată cu trup şi suflet la cer, a fost încoronată ca regină a întregii creaţii, mai presus decât îngerii şi decât sfinţii. Mai presus decât ea, doar Dumnezeu. Preasfânta Fecioară, pentru că este mama lui Dumnezeu, are o demnitate într-un anumit mod infinită, a binelui infinit care este Dumnezeu³. Nu există pericolul de a exagera. Niciodată nu vom aprofunda suficient acest mister inefabil; niciodată nu-i vom putea mulţumi suficient mamei noastre pentru această familiaritate pe care ne-a dat-o cu Sfânta Treime.

Eram păcătoşi şi duşmani ai lui Dumnezeu. Răscumpărarea nu doar ne eliberează de păcat şi ne reconciliază cu Domnul: ne transformă în fii, ne încredinţează o mamă, aceeaşi care a conceput Cuvântul, potrivit naturii umane. Este posibilă mai multă risipă, mai mult exces de dragoste? Dumnezeu îşi dorea cu ardoare să ne răscumpere, dispunea de multe modalităţi pentru a-şi exercita voinţa sfântă, potrivit infinitei sale înţelepciuni. A ales unul, care împrăştie toate posibilele îndoieli asupra mântuirii şi glorificării noastre. La fel cum primul Adam nu s-a născut din bărbat şi din femeie, ci a fost modelat din lut, tot aşa şi ultimul Adam, care avea să vindece rana primului, a luat un trup plămădit în sânul Fecioarei, pentru a fi, în ceea ce priveşte carnea, egal cu carnea celor care au păcătuit⁴.

Mama dragostei frumoase

Ego quasi vitis frutcificavi... sunt ca o viţă cu ramuri încântătoare, dar şi florile mele sunt rodul măririi şi bogăţiei⁵. Aşa citim în Epistolă. Fie ca această mireasmă delicată care este devoţiunea faţă de mama noastră să umple sufletul nostru şi sufletul tuturor creştinilor şi să ne dea cea mai deplină încredere în cel ce veghează mereu pentru noi.

Eu sunt mama dragostei frumoase, a temei, a ştiinţei şi al sfintei speranţe⁶. Lecţii pe care ni le aminteşte azi sfânta Maria. Lecţie de dragoste frumoasă, de viaţă curată, de inimă sensibilă şi pasionată, ca să învăţăm să fim credincioşi în slujba Bisericii. Nu este o dragoste oarecare aceasta: este dragostea. Aici nu există trădări, nici calcule, nici uitări. O dragoste frumoasă, pentru că are ca început şi ca sfârşit pe Dumnezeu de trei ori sfânt, care este toată frumuseţea şi toată bunătatea şi toată măreţia.

Dar se vorbeşte de asemenea despre teamă. Nu îmi imaginez mai mare teamă decât aceea de a te îndepărta de dragoste. Pentru că Dumnezeu, Domnul nostru, nu ne vrea timizi, timoraţi, sau cu o dăruire oarecare. Are nevoie de noi îndrăzneţi, curajoşi, delicaţi. Teama de care ne aminteşte textul sfânt ne aduce în minte acea altă tânguire din Scriptură: Am căutat pe iubitul inimii mele; l-am căutat, dar nu l-am găsit⁷.

Asta se poate întâmpla dacă oamenii nu au înţeles în profunzime ce înseamnă să îl iubeşti pe Dumnezeu. Se întâmplă atunci că inima se lasă atrasă de lucruri care nu conduc la Domnul. Şi, în consecinţă, îl pierdem din vedere. Alteori, poate este Domnul cel care se ascunde: El ştie de ce. Ne încurajează atunci să îl căutăm cu mai multă ardoare şi, când îl descoperim, exclamăm bucuroşi: L-am apucat şi nu l-am mai lăsat să plece⁸.

Textul din evanghelia sfintei Liturghie de azi ne-a amintit acea scenă emoţionantă cu Isus, care rămâne în Ierusalim predicând în templu. Crezând că se află în convoi, merseră cale de o zi, apoi îl căutară printre rude şi cunoscuţi. Neaflându-l, se întoarseră la Ierusalim, în căutarea lui⁹. Mama lui Dumnezeu, care şi-a căutat cu ardoare Fiul, pierdut fără ca ea să fie de vină, care a trăit cea mai mare bucurie când l-a găsit, ne va ajuta să îl readucem pe cel plecat, să corectăm ceea ce trebuie atunci când, din cauza lenei sau a păcatelor noastre, nu reuşim să îl vedem pe Cristos. Vom avea astfel bucuria de a-l îmbrăţişa din nou, pentru a-i spune că nu-l vom mai pierde niciodată.

Mama înţelepciunii este Maria, întrucât cu ea se învaţă lecţia care contează cel mai mult, că nimic nu merită, dacă nu suntem lângă Domnul; că la nimic nu slujesc toate minunăţiile pământului, toate ambiţiile care ne copleşesc, dacă în pieptul nostru nu arde flacăra iubirii vii, lumina sfintei speranţe care este o anticipare a dragostei interminabile din patria noastră definitivă.

În mine se găseşte tot harul învăţăturii şi al adevărului, toată speranţa vieţii şi a virtuţii¹⁰. Cu câtă înţelepciune a pus Biserica aceste cuvinte pe buzele mamei noastre, pentru ca noi, creştinii, să nu le uităm! Ea este siguranţa, dragostea care niciodată nu abandonează, refugiul mereu deschis, mâna care mângâie şi consolează mereu.

Un vechi părinte al Bisericii scrie că trebuie să încercăm să păstrăm în mintea noastră şi în memoria noastră un rezumat ordonat al vieţii mamei lui Dumnezeu¹¹. Aţi văzut de atâtea ori aceste manuale, de medicină, de matematică sau de alte materii. Acolo se enumeră, pentru cazurile în care este nevoie de ele de urgenţă, remediile imediate, mijloacele care trebuie folosite cu scopul de a nu rătăci de la calea corectă în aceste ştiinţe.

Să medităm frecvent asupra a tot ceea ce am auzit de la mama noastră, într-o rugăciune domoală şi liniştită. Şi, în tihnă, se va întipări în sufletul nostru acest compendiu, care ne va ajuta să mergem fără ezitare la ea, mai ales când nu avem altceva de care să ne agăţăm. Nu este acesta interes personal, din partea noastră? Cu siguranţă este. Dar oare mamele nu ştiu că noi, fiii, suntem de obicei puţin interesaţi şi că tot timpul mergem la ele ca la ultimul ajutor rămas? Sunt convinse de asta şi nu le pasă: de aceea sunt mame şi dragostea lor dezinteresată percepe – în aparentul nostru egoism – afecţiunea noastră filială şi încrederea noastră de nezdruncinat.

Nu pretind – nici pentru mine, nici pentru voi – ca devoţiunea noastră faţă de sfânta Maria să se limiteze la aceste chemări imperioase. Cred – cu toate acestea – că nu trebuie să ne simţim umiliţi, dacă ni se întâmplă asta în vreun moment. Mamele nu contabilizează gesturile de duioşie pe care fiii lor le fac; nu gândesc, nici nu măsoară după criterii meschine. O mică dovadă de dragoste o savurează ca pe miere, şi se grăbesc să dea mult mai mult decât primesc. Dacă aşa reacţionează mamele bune de pe pământ, imaginaţi-vă ceea ce vom putea aştepta de la mama noastră sfânta Maria.

Mama Bisericii

Îmi place să mă întorc cu imaginaţia în acei ani pe care Isus i-a petrecut alături de mama lui, care cuprind aproape toată viaţa Domnului nostru în această lume. Să îl văd mic, când Maria îl îngrijeşte şi îl sărută şi îl distrează. Să-l văd crescând, sub ochii plini de dragoste ai mamei sale şi ai lui Iosif, tatăl său pe pământ. Cu câtă duioşie şi cu câtă delicateţe s-au ocupat Maria şi sfântul patriarh de Isus în timpul copilăriei lui şi, în linişte, au învăţat mult şi constant de la el. Sufletele lor se modelau după sufletul acelui Fiu, om şi Dumnezeu. De aceea mama – şi, după ea, Iosif – cunoaşte ca nimeni altcineva sentimentele din inima lui Cristos, şi cei doi sunt cel mai bun drum, aş spune că unicul, pentru a ajunge la Mântuitorul.

Fie ca în fiecare dintre voi, a scris sfântul Ambrozie, să fie sufletul Mariei, pentru a-l lăuda pe Domnul; ca în fiecare dintre voi să fie spiritul Mariei, pentru a se bucura în Dumnezeu. Şi acest părinte al Bisericii adaugă câteva consideraţiuni care, la prima vedere, par îndrăzneţe, dar care au un sens spiritual clar pentru viaţa creştinului. După carne, una singură este mama lui Cristos; după credinţă, Cristos este rodul nostru al tuturor¹².

Dacă ne identificăm cu Maria, dacă imităm virtuţile sale, putem face ca Isus să se nască, prin har, în sufletul multora care se vor identifica cu el prin acţiunea Duhului Sfânt. Dacă o imităm pe Maria, într-un fel participăm la maternitatea sa spirituală. În linişte, ca Maica Domnului; fără să se observe, aproape fără cuvinte, cu mărturia integră şi coerentă a unui comportament creştin, cu generozitatea de a repeta fără încetare un fiat care se reînnoieşte ca o legătură intimă între noi şi Dumnezeu.

Dragostea mare pentru Maica Domnului şi lipsa de cultură teologică l-au făcut, pe un bun creştin, să-mi spună o anecdotă pe care o să o vă povestesc deoarece – cu toată naivitatea ei – este logică pentru o persoană puţin cultivată.

Luaţi-o – mi-a spus – ca pe o confesiune: înţelegeţi tristeţea mea în faţa unor lucruri care se întâmplă în aceste vremuri. În timpul pregătirii şi al desfăşurării actualului Conciliu, s-a propus includerea temei Fecioarei. Aşa: tema. Vorbesc în acest mod fiii? Aceasta este credinţa pe care au profesat-o mereu credincioşii? De când dragostea pentru Fecioară este o temă, asupra căreia se admite să aibă loc o dispută cu privire la convenienţa ei?

Dacă este ceva opus dragostei, aceasta este zgârcenia. Nu-mi pasă că sunt foarte tranşant; dacă nu aş fi – a continuat – mi s-ar părea o ofensă faţă de mama noastră sfântă. S-a discutat dacă este oportun sau nu să fie numită Maria mamă a Bisericii. Mă supără să cobor mai mult în detalii. Dar mama lui Dumnezeu şi, prin aceasta, mama tuturor creştinilor, nu este mama Bisericii, care este uniunea celor care au fost botezaţi şi au renăscut în Cristos, fiu al Mariei?

Nu-mi explic – a continuat – de unde se naşte meschinăria de a răstălmăci acest titlu în lauda Maicii Domnului. Ce diferită este credinţa de Biserică! Tema Fecioarei. Încearcă fiii să-i vorbească despre tema dragostei mamei lor? O iubesc şi gata. O să o iubească mult dacă este vorbă de fii buni. Despre temă – sau despre schemă – vorbesc străinii, cei care studiază cazul cu răceala enunţării unei probleme. Până aici a fost confesiunea corectă şi pioasă, dar nedreaptă, a acelui suflet simplu şi plin de devotament.

Să continuăm acum să medităm asupra acestui mister al maternităţii divine a Mariei, într-o rugăciune tăcută, afirmând din adâncul sufletului: Fecioară, mama lui Dumnezeu: acela pe care cerurile nu puteau să-l cuprindă s-a închis în sânul tău pentru a lua trup de om¹³.

Ascultaţi ce ne face să recităm astăzi Liturghia: Binecuvântat să fie sânul Fecioarei Maria, care l-a primit pe Fiul Tatălui etern¹⁴. O exclamaţie veche şi nouă, omenească şi divină. Este ca şi cum ai spune Domnului aşa cum se spune în unele locuri pentru a lăuda o persoană: Binecuvântată să fie mama care te-a adus pe lume!

Învăţătoarea credinţei, a speranţei şi a carităţii

Maria a cooperat cu caritatea ei ca să se nască în Biserică credincioşii, membre ale acelui cap al cărei mamă este efectiv, după trup¹⁵. Ca mamă, ne învaţă; şi, de asemenea, ca mamă, lecţiile ei nu sunt zgomotoase. Trebuie să ai în suflet o bază de fineţe, o nuanţă de delicateţe, pentru a înţelege ceea ce ne arată, mai mult decât cu promisiuni, cu lucrări.

Învăţătoare a credinţei. Ferice de aceea care a crezut¹⁶!, aşa o salută Elisabeta, vara ei, când Maica Domnului urcă la munte pentru a o vizita. A fost minunat acel act de credinţă al sfintei Maria: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău¹⁷. În naşterea Fiului său contemplă măreţia lui Dumnezeu pe pământ: e un cor de îngeri, şi atât păstorii, cât şi puternicii pământului vin să-l adore pe prunc. Dar după aceea sfânta familie trebuie să fugă în Egipt, pentru a scăpa de intenţiile criminale ale lui Irod. Apoi, linişte: treizeci de ani lungi de viaţă simplă, obişnuită, ca aceea dintr-un cămin oarecare dintr-un sat din Galileea.

Sfânta evanghelie, pe scurt, ne uşurează drumul pentru a înţelege exemplul mamei noastre: Maria însă păstra toate aceste lucruri, cumpănindu-le în inima ei¹⁸. Să încercăm să o imităm, vorbind cu Domnul, într-un dialog plin de dragoste, despre tot ce ni se întâmplă, până la întâmplările cele mai mărunte. Să nu uităm că trebuie să le cumpănim, să le preţuim, să le vedem cu ochii credinţei, pentru a descoperi voinţa lui Dumnezeu.

În cazul în care credinţa noastră este slabă, să mergem la Maria. Povesteşte sfântul Ion că după miracolul de la nunta din Cana, pe care Cristos l-a făcut la rugăminţile mamei sale, discipolii săi crezură în el¹⁹. Mama noastră intervine mereu la Fiul ei ca să aibă grijă de noi şi să ne arate, astfel, că putem mărturisi: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.

Învăţătoarea speranţei. Maria proclamă că o vor ferici toate neamurile²⁰. Omeneşte vorbind, pe ce se baza această speranţă? Cine era ea, pentru bărbaţii şi femeile de atunci? Marile eroine ale Vechiului Testament – Iudita, Estera, Debora – câştigaseră încă de când trăiau pe pământ o glorie omenească, fuseseră aclamate de popor, slăvite. Tronul Mariei, ca şi cel al Fiului ei, este crucea. Şi în timpul restului existenţei sale, până când s-a ridicat cu trup şi suflet la cer, este prezenţa ei tăcută cea care ne impresionează. Sfântul Luca, evanghelistul, care o cunoştea bine, scrie că este lângă primii discipoli, în rugăciune. Aşa îşi încheie zilele sale pământeşti, cea care avea să fie slăvită de creaturi pentru eternitate.

Cât de mult contrastează speranţa Maicii Domnului cu nerăbdarea noastră! Deseori îi cerem lui Dumnezeu să ne răsplătească imediat puţinul bine pe care l-am făcut. Abia apare prima dificultate, noi ne plângem. Suntem, de multe ori, incapabili să susţinem efortul, să menţinem speranţa. Pentru că ne lipseşte credinţa: Ferice de aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul²¹!.

Învăţătoare a carităţii. Amintiţi-vă acea scenă a prezentării lui Isus în templu. Bătrânul Simeon îi zise Mariei, mamei lui: Iată, acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israel, şi ca un semn al împotrivirii, iar ţie însăţi o spadă îţi va străbate sufletul, ca să dezvăluie cugetările multor inimi²². Imensa caritate a Mariei faţă de oameni face să se îndeplinească, şi în ea, afirmaţia lui Cristos: Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să îşi dea viaţa pentru prietenii săi²³.

Pe bună dreptate pontifii romani au numit-o pe Maria corăscumpărătoare: Astfel, împreună cu Fiul său suferind şi muribund, a suferit şi aproape a murit; şi astfel, pentru mântuirea oamenilor, a renunţat la drepturile materne asupra Fiului său, şi l-a jertfit, în măsura în care depindea de ea, pentru a împăca justiţia lui Dumnezeu, astfel încât se poate spune pe drept că ea a răscumpărat neamul omenesc împreună cu Cristos²⁴. Aşa înţelegem mai bine acel moment din patimile Domnului nostru, asupra căruia niciodată nu ne vom sătura să medităm: Stabat autem iuxta crucem Iesu mater eius²⁵, era lângă crucea lui Isus mama lui.

Aţi observat cum unele mame, conduse de un orgoliu legitim, se grăbesc să vină alături de copiii lor când aceştia triumfă, când primesc o recunoaştere publică. Altele în schimb, inclusiv în aceste momente, rămân în planul al doilea, iubind în tăcere. Maria era aşa, iar Isus ştia asta.

Acum, în schimb, pe eşafodul sacrificiului pe cruce, sfânta Maria era prezentă, ascultând tristă cum trecătorii îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Tu, cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-te pe tine însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce²⁶ . Maica Domnului asculta cuvintele Fiului său, unindu-se durerii sale: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit²⁷? Ce putea să facă ea? Să se contopească în dragostea răscumpărătoare a Fiului său, să-i ofere Tatălui durerea imensă – ca o spadă ascuţită – care îi străpungea inima sa curată.

Din nou Isus se simte încurajat, de această prezenţă discretă şi plină de dragoste a mamei sale. Nu plânge Maria, nu aleargă de colo-colo. Stabat: stă în picioare, lângă Fiu. Acela este momentul când Isus o priveşte, îndreptându-şi apoi privirea spre Ioan. Şi exclamă: Femeie, iată fiul tău. Apoi îi zise discipolului: Iată mama ta²⁸. Prin Ioan, Cristos îi încredinţează mamei sale pe toţi oamenii şi mai ales pe discipolii lui: cei care au crezut în el.

Felix culpa²⁹, cântă Biserica, păcat fericit, pentru că a ajuns să aibă un atât de mare răscumpărător. Păcat fericit, putem să adăugăm, de asemenea, care ne-a făcut să o primim drept mamă pe sfânta Maria. Acum suntem siguri, acum nimic nu mai trebuie să ne îngrijoreze: pentru că Maica Domnului, încoronată regină a cerurilor şi a pământului, este atotputernica rugătoare în faţa lui Dumnezeu. Isus nu îi poate refuza nimic Mariei, nici nouă, fii ai aceleiaşi mame.

Mama noastră

Copiii, mai ales când sunt încă mici, tind să se întrebe ce au de făcut pentru ei părinţii lor, uitând în schimb obligaţiile de pietate filială. Suntem copii, de obicei foarte interesaţi, deşi acest comportament – deja am constatat acest lucru –, nu pare să le intereseze prea mult pe mame, pentru că au suficientă dragoste în inimile lor şi iubesc cu cea mai mare duioşie: cea care se dăruieşte fără să aştepte răspuns.

Aşa se întâmplă, de asemenea, cu sfânta Maria. Dar azi, la sărbătoarea Maternităţii ei Divine, trebuie să ne străduim să o celebrăm mai profund. Trebuie să ne doară, dacă le descoperim, momentele de lipsă de delicateţe faţă de această mamă bună. Vă întreb – şi mă întreb şi pe mine – cum o onorăm?

Să ne întoarcem din nou la experienţa de fiecare zi, la relaţia cu mamele noastre de pe pământ. Mai presus de toate, ce doresc de la copiii lor, care sunt carne din carnea lor şi sânge din sângele lor? Cel mai mare vis este să îi aibă aproape. Când copiii cresc şi nu este posibil să rămână lângă ele, aşteaptă cu nerăbdare veşti de la ei, le emoţionează tot ce li se întâmplă: de la o boală uşoară până la evenimentele cele mai importante.

Iată: pentru mama noastră sfânta Maria, niciodată nu vom înceta să fim mici, pentru că ea ne deschide drumul spre împărăţia cerurilor, care va fi dată celor care se fac asemenea copiilor³⁰. De Maica Domnului nu trebuie să ne îndepărtăm niciodată. Cum să o onorăm? Mergând la ea, vorbindu-i, arătându-i duioşia noastră, cântărind în inima noastră scenele din viaţa sa de pe pământ, povestindu-i luptele noastre, succesele şi eşecurile noastre.

Vom descoperi astfel – ca şi cum le-am recita pentru prima oară – semnificaţia rugăciunilor mariane care s-au recitat dintotdeauna în Biserică. Ce sunt Ave Maria şi Angelus dacă nu elogii înflăcărate pentru maternitatea divină? Iar în sfântul Rozariu – această minunată devoţiune, pe care niciodată nu voi obosi să o recomand tuturor creştinilor – ne trec prin minte şi prin inimă misterele comportamentului admirabil al Mariei, care sunt chiar misterele fundamentale ale credinţei.

Anul liturgic este jalonat de sărbători în cinstea sfintei Maria. Fundamentul acestui cult este maternitatea divină a Maicii Domnului, izvor al plenitudinii de daruri ale naturii şi de haruri cu care Sfânta Treime a împodobit-o. Demonstrează o sărăcăcioasă formare creştină – şi foarte puţină dragoste filială – cel care s-ar teme că cultul preasfintei Fecioare ar putea micşora adoraţia care i se datorează lui Dumnezeu. Mama noastră, model de umilinţă, a rostit: De acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele lui. Şi mila lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de el³¹.

În sărbătorile Maicii Domnului să nu îngrădim demonstraţiile de iubire; să ne deschidem mai des inima, cerându-i ceea ce ne trebuie, mulţumindu-i pentru solicitudinea ei maternă şi constantă, recomandându-i persoanele pe care le stimăm. Dar, dacă vrem să ne comportăm ca nişte fii, toate zilele vor fi ocazii potrivite pentru a ne arăta dragostea faţă de Maria, cum sunt toate zilele pentru cei care se iubesc cu adevărat.

Poate acum vreunul dintre voi se gândeşte că o zi obişnuită, agitaţia normală a vieţii de zi cu zi nu sunt prea potrivite pentru a ne menţine inima îndreptată spre o creatură atât de pură ca Maica Domnului. Eu v-aş invita să reflectaţi puţin. Ce căutăm mereu, chiar şi fără nicio intenţie specială, în tot ceea ce facem? Când ne conduce dragostea pentru Dumnezeu şi lucrăm cu rectitudine de intenţie, căutăm ceea ce este bun, curat, ceea ce aduce pace în conştiinţă şi fericire în suflet. Nu facem greşeli? Ba da; dar tocmai recunoaşterea acestor greşeli înseamnă să descoperim cu mai mare claritate că ţinta noastră este aceasta: o fericire nu trecătoare, ci profundă, senină, omenească şi supranaturală.

Există o creatură care a atins pe acest pământ această fericire, pentru că este opera măiastră a lui Dumnezeu: Mama noastră preasfântă, Maria. Ea trăieşte şi ne apără; este lângă Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, în trup şi suflet. Este aceeaşi care a născut în Palestina, care s-a încredinţat Domnului de copilă, care a primit buna vestire de la arhanghelul Gabriel, care l-a adus pe lume pe Mântuitorul nostru, care a stat lângă el la picioarele crucii.

În ea capătă realitate toate idealurile; dar nu trebuie să tragem concluzia că desăvârşirea şi măreţia sa o fac inaccesibilă şi distantă. Este cea plină de har, suma tuturor perfecţiunilor: şi este mamă. Cu puterea sa în faţa lui Dumnezeu, ne va obţine ceea ce cerem; ca mamă vrea să ne acorde ceea ce cerem. Şi tot ca mamă înţelege slăbiciunile noastre, alină, iartă, uşurează drumul, are mereu pregătit remediul, chiar şi atunci când pare că nu se mai poate face nimic.

Cât de mult ar creşte în noi virtuţile supranaturale, dacă am reuşi să ne apropiem cu adevărat de Maria, care este mama noastră! Să nu ne sfiim să repetăm în timpul zilei – cu inima, fără să fie nevoie de cuvinte – mici rugăciuni, iaculatorii. Devoţiunea creştină a reunit multe dintre aceste elogii înflăcărate în litaniile care însoţesc sfântul Rozariu. Dar fiecare este liber să le amplifice, adresându-i noi laude, spunându-i ceea ce – dintr-o sfântă pudoare pe care ea o înţelege şi o aprobă – nu îndrăznim să spunem cu voce tare.

Te sfătuiesc – în încheiere – să faci, dacă nu ai făcut-o încă, experienţa ta particulară a dragostei materne a Mariei. Nu este suficient să ştii că ea este mama, să o consideri astfel, să vorbeşti astfel despre ea. Este mama ta şi tu eşti fiul ei; te iubeşte ca şi cum ai fi unicul ei copil în această lume. Trateaz-o ca atare: povesteşte-i tot ce ţi se întâmplă, onoreaz-o, iubeşte-o. Nimeni nu o va face pentru tine, la fel de bine ca tine, dacă tu nu o faci.

Te asigur că, dacă porneşti pe acest drum, vei găsi imediat toată dragostea lui Cristos: şi te vei implica în această viaţă inefabilă a lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Vei căpăta putere să îndeplineşti perfect voinţa lui Dumnezeu, te vei umple de dorinţa de a-i sluji pe toţi oamenii. Vei fi creştinul care uneori visezi că eşti: cu multe opere de caritate şi drept, vesel şi puternic, înţelegător cu ceilalţi şi exigent cu tine însuţi.

Aceasta, şi nu alta, este tăria credinţei noastre. Să mergem la sfânta Maria, pentru ca ea să ne însoţească cu paşi fermi şi constanţi.