Măreţia vieţii obişnuite

Mergeam acum mulţi ani pe o şosea din Castilia şi am văzut, departe, pe câmp, o scenă care m-a mişcat şi de care m-am slujit în multe ocazii pentru rugăciunea mea: câţiva oameni loveau cu forţă, îngropând în pământ, ţăruşii pe care apoi urmau să îi folosească pentru a susţine pe verticală o plasă, ca să facă un ocol pentru animale. Mai târziu, s-au apropiat de acel loc păstorii, cu oile, cu mieii; le strigau pe nume şi, una câte una, oile intrau în ţarc, ca să fie toate laolaltă, în siguranţă.

Iar eu, Domnul meu, azi îmi amintesc în mod special de aceşti păstori şi de acest ţarc, pentru că toţi cei care ne aflăm aici, reuniţi – şi mulţi alţii în lumea întreagă – pentru a discuta cu tine, ne ştim puşi în ţarcul tău. Chiar tu ai spus-o: Eu sunt păstorul cel bun. Şi cunosc oile mele, iar oile mele mă cunosc pe mine¹. Tu ne cunoşti bine; ştii că vrem să auzim, să ascultăm mereu atent fluierăturile tale de păstor bun şi să le urmăm, pentru că viaţa veşnică aceasta este: să te cunoaştem pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis tu².

Atât de mult iubesc imaginea lui Cristos înconjurat la dreapta şi la stânga de oile sale, încât am cerut să fie pusă în capela în care celebrez de obicei sfânta Liturghie; şi în alte locuri am cerut să fie scrise, ca un deșteptător al prezenţei lui Dumnezeu, cuvintele lui Isus: Cognosco oves meas et cognoscunt me meae³, ca să ţinem seama în orice clipă că el ne dojeneşte, sau ne instruieşte şi ne învaţă, ca păstorul pe turma lui⁴. Foarte potrivită este, prin urmare, această amintire de pe pământurile Castiliei.

Dumnezeu ne vrea sfinţi

Voi şi eu facem parte din familia lui Cristos, pentru că el ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea lui prin dragoste, el ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Cristos, pentru sine, după buna plăcere a voii sale⁵. Această alegere gratuită, pe care am primit-o de la Domnul, ne indică un scop bine determinat: sfinţenia personală, după cum ne repetă insistent sfântul Paul: Haec est voluntas Dei: sanctificatio vestra⁶, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră. Să nu uităm, prin urmare: suntem în ţarcul Învăţătorului, pentru a cuceri această culme.

Nu îmi iese din minte o întâmplare – a trecut deja mult timp de atunci –, când am fost să mă rog în catedrala din Valencia şi am trecut prin faţa mormântului venerabilului Riadaura. Mi s-a povestit atunci că acest preot, când era foarte bătrân, a fost întrebat: Câţi ani aveţi? El, foarte convins, a răspuns în dialectul valencian: Poquets, Puţini! Cei pe care i-am petrecut slujindu-l pe Domnul. Pentru mulţi dintre voi, încă se mai numără pe degetele unei singure mâini anii de când v-aţi hotărât să îl urmaţi pe Domnul nostru, să îl slujiţi în mijlocul lumii, în mediul vostru şi prin propria profesiune sau meserie. Nu contează prea mult acest detaliu; interesează, în schimb, să înscriem cu litere de foc în suflet certitudinea că invitaţia la sfinţenie, adresată de Isus Cristos tuturor oamenilor, fără excepţie, îi cere fiecăruia să îşi cultive viaţa interioară, să practice zilnic virtuţile creştine; şi nu în orice fel, nici într-un mod deosebit, nici măcar în mod excelent: trebuie să ne forţăm străduindu-ne până la eroism, în sensul cel mai puternic şi mai tranşant al expresiei.

Ţinta pe care v-o propun – mai bine spus, cea pe care ne-o arată Dumnezeu tuturor – nu este un miraj sau un ideal de neatins: aş putea să vă dau atâtea exemple concrete de femei şi bărbaţi obişnuiţi, ca voi şi ca mine, care l-au întâlnit pe Isus care trece quasi in oculto, cam pe ascuns⁷, pe la răscrucile aparent cele mai comune, şi s-au hotărât să îl urmeze, îmbrăţişând cu dragoste crucea fiecărei zile⁸. În această epocă de prăbuşire generală, de cedări şi de descurajări, sau de libertinaj şi de anarhie, mi se pare încă şi mai actuală acea convingere simplă şi profundă pe care, la începutul activităţii mele sacerdotale şi mereu, am vrut arzător să o comunic lumii întregi: Aceste crize mondiale sunt crize de sfinţi.

Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.

Poate vreunul dintre voi crede că mă refer exclusiv la anumite persoane alese. Nu vă amăgiţi atât de uşor, mânaţi de laşitate sau de comoditate. Simţiţi, în schimb, imperativul divin de a fi fiecare un alt Cristos, ipse Christus, însuşi Cristos; în puţine cuvinte, imperativul ca întreaga noastră comportare să fie în concordanţă cu normele credinţei, căci nu este a noastră – cea ce trebuie s-o cautăm – o sfinţenie de categoria a doua, care nu există. Şi principala cerinţă care ni se impune – conformă cu natura noastră –, constă în a iubi: Dragostea este legătura desăvârşirii¹⁰; caritatea, pe care trebuie să o practicăm în acord cu cerinţele explicite pe care însuşi Dumnezeu le stabileşte: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹¹, fără să ne rezervăm nimic. În aceasta constă sfinţenia.

Cu siguranţă, este vorba despre un obiectiv înalt şi dificil. Dar nu pierdeţi din vedere că sfântul nu se naşte: se forjează în jocul continuu al harului divin şi al răspunsului omenesc. Tot ce se dezvoltă – arată unul dintre scriitorii creştini din primele secole, referindu-se la unirea cu Dumnezeu –, începe prin a fi mic. Doar hrănindu-se treptat, cu progrese constante, se face mare¹². De aceea, îţi spun că, dacă vrei să te porţi ca un creştin consecvent – ştiu că eşti dispus, deşi de atâtea ori ţi-e greu să învingi sau să tragi în sus acest biet corp –, trebuie să ai o grijă extremă la detaliile cele mai mici, pentru că sfinţenia pe care Domnul nostru ţi-o cere se atinge desfăşurând cu dragoste de Dumnezeu munca noastră și obligaţiile fiecărei zile, care aproape totdeauna se compun din realităţi mărunte.

Lucruri mici şi viaţa în copilărie

Gândindu-mă la aceia dintre voi care, cu trecerea anilor, încă se mai lasă pradă visării – cu visuri deşarte şi puerile, ca Tartarin din Tarascon – crezându-se în cuşca cu lei, pe coridoarele din casa lor, acolo unde nu sunt decât, poate, şoareci şi nimic altceva; gândindu-mă la ei, insist, vă amintesc de măreţia aspiraţiei spre divin în îndeplinirea fidelă a obligaţiilor obişnuite ale zilei, cu aceste lupte care îl umplu de bucurie pe Domnul şi pe care doar el şi noi le cunoaştem.

Să fiţi convinşi că, de obicei, nu veţi găsi loc pentru fapte eroice uimitoare, între alte motive, pentru că, de regulă, nu apar prilejuri pentru acestea. În schimb, nu vor lipsi ocaziile de a demonstra prin lucruri mărunte, normale, dragostea pe care o aveţi pentru Isus Cristos. Şi în lucrurile mărunte, comentează sfântul Ieronim, se demonstrează măreţia sufletului. Pe Creator nu îl admirăm doar în cer şi pe pământ, în soare şi în ocean, în elefanţi, cămile, boi, cai, leoparzi, urşi şi lei; ci şi în animale minuscule, ca furnica, ţânţarii, muştele, viermii şi celelalte animale de acest gen, pe care le deosebim mai mult după corpul lor decât după numele lor: atât în cele mari, ca şi în cele mici, admirăm aceeaşi măiestrie. Astfel, sufletul care i se dă lui Dumnezeu pune în lucrurile mărunte aceeaşi fervoare ca şi în cele mari¹³.

Meditând asupra acelor cuvinte ale Domnului nostru: Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr¹⁴, percepem cu claritate unicul nostru scop: sfinţenia sau, mai bine spus, faptul că trebuie să fim sfinţi pentru a sfinţi. Imediat, ca o subtilă tentaţie, ne asaltează, poate, gândul că foarte puţini suntem hotărâţi să răspundem acestei invitaţii divine, pe lângă faptul că ne considerăm instrumente de proastă calitate. Este adevărat, suntem puţini, în comparaţie cu restul omenirii, şi ca persoane nu valorăm nimic; dar afirmaţia Învăţătorului răsună cu autoritate: creştinul este lumină, sare, fermentul lumii, şi o fărâmă de plămadă dospeşte tot aluatul¹⁵. Tocmai de aceea, am predicat mereu că ne interesează toate sufletele – sută la sută –, fără discriminarea niciunui gen, cu certitudinea că Isus Cristos ne-a răscumpărat pe toţi şi vrea să ne folosească pe aceştia puţini, în pofida nulităţii propriei noastre persoane, ca să facem cunoscută această mântuire.

Un discipol al lui Cristos nu se va purta niciodată rău cu nicio persoană; greşelii îi spune pe nume, dar pe cel care se înşală trebuie să îl corecteze cu dragoste; dacă nu, nu îl va putea ajuta, nu îl va putea sfinţi. Trebuie să convieţuim, trebuie să înţelegem, trebuie să iertăm, trebuie să avem o atitudine fraternă; şi, după cum ne sfătuia sfântul Ioan al Crucii, în orice moment trebuie să pui dragoste, acolo unde nu este dragoste, pentru a scoate dragoste¹⁶, de asemenea în aceste împrejurări aparent neimportante pe care ni le oferă munca profesională şi relaţiile familiale şi sociale. Drept care, tu şi eu vom profita de cele mai banale ocazii care apar în jurul nostru pentru a le sfinţi, pentru a ne sfinţi şi pentru a-i sfinţi pe cei care împart cu noi aceeaşi trudă zilnică, simţind în viaţa noastră povara dulce şi sugestivă a comântuirii.

Voi continua această discuţie în faţa lui Dumnezeu cu o notă pe care am folosit-o cu ani în urmă şi care îşi păstrează actualitatea. Am primit atunci o cugetare a sfintei Tereza din Avila: Totul este nimic şi mai puţin decât nimic, tot ce se face şi nu îl mulţumeşte pe Dumnezeu¹⁷. Înţelegeţi de ce un suflet nu se mai bucură de pace şi de linişte atunci când se îndepărtează de scopul său, când uită că Dumnezeu l-a creat pentru sfinţenie? Străduiţi-vă să nu pierdeţi niciodată această perspectivă supranaturală, nici în momentul distracţiei sau al odihnei, la fel de necesare în viaţa fiecăruia ca şi munca.

Puteţi să ajungeţi pe culmi în domeniul vostru profesional, puteţi să dobândiţi cel mai răsunător triumf, ca rod al acestei libere iniţiative pe care o exercitaţi în activităţile temporale; dar, dacă părăsiţi acest simţ supranatural care trebuie să conducă orice faptă omenească a noastră, aţi rătăcit lamentabil drumul.

Permiteţi-mi o scurtă digresiune, care se potriveşte perfect în acest caz. Niciodată nu l-am întrebat pe niciunul dintre cei care s-au apropiat de mine ce crede despre politică: nu mă interesează! Vă arăt, cu această normă a comportamentului meu, o realitate care este foarte profund înrădăcinată în esenţa Opus Dei, căreia, prin harul şi milostivirea divină, m-am dedicat complet, pentru a sluji sfânta Biserică. Nu mă interesează această temă pentru că, fiind creştini, vă bucuraţi de cea mai deplină libertate, cu responsabilitatea personală care rezultă, pentru a interveni, cum vă place mai bine, în probleme de ordin politic, social, cultural etc. fără alte limite decât cele pe care ni le pune magisteriul Bisericii. Mă preocupă doar – pentru binele sufletelor voastre –, dacă depăşiţi aceste limite, pentru că atunci aţi crea o opoziţie netă între credinţa pe care afirmaţi că o practicaţi şi lucrările voastre, iar atunci v-aş avertiza asupra acestui lucru. Acest respect sacrosant pentru opţiunile voastre, atâta timp cât nu se îndepărtează de legea lui Dumnezeu, nu îl înţeleg cei care ignoră adevăratul concept al libertăţii pe care ne-a câştigat-o Cristos pe cruce, qua libertate Christus nos liberavit, Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi¹⁸, cei sectari ai unei extreme sau a alteia: cei care pretind să impună drept dogme opiniile lor temporale; sau cei care îl degradează pe om, negând valoarea credinţei, lăsând-o la mila erorilor cele mai brutale.

Dar să revenim la tema noastră. V-am spus mai înainte că puteţi să dobândiţi cele mai spectaculoase succese în domeniul social, în acţiunile publice, în domeniul profesional, dar, dacă nu aveţi grijă de viaţa interioară şi vă îndepărtaţi de Dumnezeu, în final aţi eşua total. În faţa lui Dumnezeu, iar asta este ceea ce, în definitiv, contează, obţine victoria cel care se luptă ca să se poarte ca un creştin autentic: o soluţie intermediară nu încape. Din acest motiv cunoaşteţi atâţia care, judecând din punct de vedere omenesc situaţia lor, ar trebui să fie foarte fericiţi şi, cu toate acestea, duc o existenţă plină de nelinişte, de amărăciune; s-ar părea că ne dau bucurie, dar dacă scrijeliţi un pic în sufletul lor descoperiţi un gust groaznic, mai amar decât fierea. Asta nu ni se va întâmpla niciunuia dintre noi dacă încercăm cu adevărat să îndeplinim constant voinţa lui Dumnezeu, să-l mărim, să-l lăudăm şi să-i extindem domnia asupra tuturor creaturilor.

Coerenţa creştină a vieţii

Mă întristează foarte mult când aflu că un catolic – un fiu al lui Dumnezeu care, prin Botez, este chemat să fie un alt Cristos – îşi linişteşte conştiinţa cu o simplă pietate formală, cu o religiozitate care îl împinge să se roage din când în când, doar dacă crede că îi convine! Să asiste la sfânta Liturghie doar în zilele de poruncă – şi nici măcar în toate –, în timp ce are grijă cu punctualitate ca stomacul său să fie liniştit, mâncând la ore fixe; cedând în credinţa lui, schimbând-o pentru o farfurie cu linte, doar ca să nu renunţe la poziţia lui... Şi apoi, cu neruşinare sau în mod scandalos, foloseşte pentru a urca, eticheta de creştin. Nu! Să nu ne mulţumim cu etichetele! Vă vreau creştini cu totul, dintr-o bucată; şi, pentru a fi aşa, trebuie să căutaţi fără trucuri alimentul spiritual oportun.

Din experienţă personală vă spun – şi m-aţi auzit repetând des acest lucru, ca să preîntâmpin descurajarea – că viaţa interioară constă în a începe şi a reîncepe în fiecare zi; şi vă daţi seama în inima voastră, ca şi eu în a mea, că trebuie să luptăm cu continuitate. Aţi observat poate în examenul vostru de conştiinţă – mie mi se întâmplă la fel: iertaţi-mă că fac aceste referiri la persoana mea, dar, în timp ce vă vorbesc, trec în revistă cu Domnul necesităţile sufletului meu –, că faceţi în mod repetat mici paşi înapoi, şi uneori vi se pare că sunt ieşiţi din comun, pentru că arată o evidentă lipsă de dragoste, de încredinţare, de spirit de sacrificiu, de delicateţe. Cultivaţi dorinţa de a repara, cu o căinţă sinceră, dar să nu vă pierdeţi pacea.

În primii ani ai deceniului 1940, mergeam mult prin Valencia. Nu aveam pe atunci niciun mijloc omenesc şi, cu aceia care – ca şi voi acum – se reuneau cu acest biet preot, ne rugam pe unde puteam, în unele seri pe o plajă solitară. Ca primii prieteni ai Învăţătorului, îţi aminteşti? Scrie sfântul Luca despre faptul că, plecând din Tir cu Paul, pe drumul spre Ierusalim, ne-au însoţit toţi, cu soţiile şi copiii, până afară din cetate. Am îngenuncheat pe mal şi ne-am rugat¹⁹.

Într-o zi, la ultima oră a serii, în timpul unuia dintre acele minunate apusuri de soare, am văzut că s-a apropiat o barcă de ţărm şi au sărit din ea nişte bărbaţi bruneţi, puternici ca stâncile, uzi, cu pieptul gol, atât de arşi de soare încât păreau din bronz. Au început să scoată din apă plasa plină cu peşti strălucitori ca argintul, care era prinsă de barcă. Trăgeau cu multă vigoare, cu picioarele afundate în nisip, cu o forţă remarcabilă. Deodată a venit un copil, şi el foarte brunet, s-a apropiat de frânghie, a prins-o cu mânuţele lui şi a început să tragă cu evidentă stângăcie. Acei pescari grosolani, fără pic de delicateţe, probabil că au simţit o tresărire în inimă şi l-au lăsat pe micuţ să-i ajute; nu l-au alungat, deşi mai mult îi încurca.

M-am gândit la voi şi la mine; la voi, pe care încă nu vă cunoşteam, şi la mine; la acest tras de frânghie în fiecare zi, în atâtea lucruri. Dacă ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, Domnul nostru, ca acest micuţ, convinşi de slăbiciunea noastră, dar dispuşi să-i urmăm planurile, vom atinge mai uşor ţinta: vom trage plasa până la mal, plină de roade, pentru că acolo unde lipsesc forţele noastre ajunge puterea lui Dumnezeu.

Sinceritate în îndrumarea spirituală

Ştiţi pe de rost obligaţiile drumului vostru de creştini, care vă va conduce fără oprire şi cu linişte la sfinţenie; sunteţi, de asemenea, preveniţi asupra greutăţilor, practic asupra tuturor, pentru că se întrezăresc deja de la începutul drumului. Acum insist asupra faptului că trebuie să vă lăsaţi ajutaţi, călăuziţi, de un îndrumător de suflete, căruia să îi încredinţaţi toate iluziile voastre sfinte şi problemele cotidiene care vă afectează viaţa interioară, dezastrele pe care le suferiţi, dar şi victoriile.

În această îndrumare spirituală, să fiţi mereu foarte sinceri: nu lăsaţi nimic nespus, deschideţi-vă complet sufletul, fără teamă, nici ruşine. Uitaţi-vă, dacă nu faceţi aşa, acest drum, atât de lin şi de lat, se încurcă, şi ceea ce la început nu era nimic, sfârşeşte prin a se transforma într-un nod care sufocă. Să nu credeţi că aceia care se pierd cad victime unui eşec neaşteptat; fiecare dintre ei s-a rătăcit la începutul cărării sale sau nu a avut grijă mult timp de sufletul său, astfel încât, scăzând treptat forţa virtuţilor sale, şi crescând, în schimb, puţin câte puţin, cea a viciilor, a ajuns să se prăbuşească într-un mod jalnic... O casă nu se dărâmă dintr-o lovitură, în urma unui accident imprevizibil: fie era deja un defect în fundaţia ei, fie neglijenţa celor care o locuiau s-a prelungit mult timp, astfel încât imperfecţiunile, la început mici, au corodat rezistenţa armăturii, motiv pentru care, când a venit furtuna ori s-au revărsat ploi torenţiale, s-a distrus iremediabil, arătând cât de veche era neglijenţa²⁰.

Vă amintiţi de povestea ţiganului care a mers să se spovedească? Nu este decât o poveste, o anecdotă hazlie, pentru că despre spovadă nu se vorbeşte niciodată, în afară de faptul că eu îi preţuiesc mult pe ţigani. Sărăcuţul! Se căia cu adevărat: Taică părinte, eu mărturisesc că am furat un dârlog... – nu e mare lucru, nu-i aşa? – şi după dârlog era un catâr...; şi după, alt dârlog...; şi alt catâr... Şi tot aşa, până la 20. Fiii mei, acelaşi lucru se întâmplă şi în comportamentul nostru: când recunoaştem dârlogul, vine în continuare un întreg şir de înclinaţii proaste, de mizerii care ne înjosesc şi ne ruşinează; şi la fel se întâmplă şi într-o convieţuire: se începe cu o mică ofensă şi se sfârşeşte trăind spate în spate, în cea mai glacială indiferenţă.

Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care ne strică viile; căci viile noastre sunt în floare²¹. Credincioşi în ceea ce este mic, foarte credincioşi în ceea ce este mic. Dacă ne străduim astfel, vom învăţa, de asemenea, să alergăm cu încredere în braţele sfintei Maria, ca fii ai săi. Nu v-am amintit la început că toţi avem foarte puţini ani, atâţia câţi au trecut de când ne-am hotărât să îl tratăm pe Dumnezeu cu intimitatea? Aşa că este de înţeles ca mizeria noastră şi nimicnicia noastră să se apropie de măreţia şi de puritatea sfântă a Maicii lui Dumnezeu care este, de asemenea, mama noastră.

Vă pot povesti o altă anecdotă adevărată, pentru că au trecut deja mulţi ani, destui ani, de când s-a întâmplat, şi pentru că o să vă ajute să vă gândiţi, prin contrastul şi duritatea expresiilor. Conduceam o serie de zile de reculegere pentru preoţi din diverse dieceze. Eu îi căutam cu afecţiune şi cu interes, ca să vină să vorbească, să îşi descarce conştiinţa, pentru că şi preoţii au nevoie de sfatul şi de ajutorul unui frate. Am început să vorbesc cu unul dintre ei, cam necioplit, dar foarte nobil şi sincer; l-am tras de limbă puţin, cu delicateţe şi cu interes sincer, pentru a găsi şi a lecui orice rană care ar fi fost acolo înăuntru, în inima sa. La un moment dat, m-a întrerupt, cu aceste cuvinte: O invidiez foarte tare pe măgăriţa mea; a îndeplinit servicii parohiale în şapte parohii şi nu se poate spune nimic rău despre ea. Ah, dacă aş fi făcut şi eu la fel!

Poate – examinează-te profund! – nici noi nu merităm elogiile pe care acest preot de ţară le aducea măgăriţei lui. Ai muncit atât de mult, ai ocupat posturi cu responsabilitate, ai triumfat în una sau altă însărcinare umană..., dar, în prezenţa lui Dumnezeu, nu găseşti nimic de care nu ar trebui să te plângi? Ai încercat cu adevărat să îi slujeşti pe Dumnezeu şi pe fraţii tăi oamenii, ori ţi-ai alimentat egoismul, gloria personală, ambiţiile tale, succesul tău exclusiv pământesc şi trecător?

Dacă vă vorbesc puţin prea direct, este pentru că eu vreau să fac încă o dată un act de căinţă foarte sincer şi pentru că aş vrea ca fiecare dintre voi să îşi ceară, de asemenea, iertare. La vederea infidelităţii noastre, la vederea atâtor greşeli, slăbiciuni, laşităţi – fiecare cu ale lui –, să-i repetăm Domnului, din adâncul inimii, acele exclamaţii pline de pocăinţă ale lui Petru: Domine, tu omnia nosti, tu scis quia amo te²²!, Doamne, tu toate le ştii: ştii că te iubesc, în pofida mizeriilor mele! Şi îndrăznesc să adaug: Tu ştii că te iubesc tocmai datorită acestor mizerii ale mele, pentru că mă fac să mă sprijin pe tine, care eşti tăria mea: Quia tu es, Deus, fortitudo mea²³. Şi de aici, reîncepem.

A căuta prezenţa lui Dumnezeu

Viaţă interioară. Sfinţenia în sarcinile obişnuite, sfinţenia în lucrurile mici, sfinţenia în activitatea profesională, în corvezile de fiecare zi...; sfinţenie pentru a-i sfinţi pe ceilalţi. Visa odată un cunoscut de-al meu – niciodată nu am reuşit să îl cunosc bine! – că zbura într-un avion la mare înălţime, dar nu înăuntru, în cabină; se afla pe aripi. Bietul nenorocit: cât suferea şi cât era de speriat! Se părea că Domnul nostru i-a dat de înţeles că aşa merg – nesigure, cu suişuri şi coborâşuri – prin înălţimile lui Dumnezeu sufletele apostolice cărora le lipseşte viaţa interioară sau care o neglijează: în pericol constant de a cădea, suferind, nesigure.

Şi cred, efectiv, că riscă grav să se rătăcească aceia care se lansează în acţiune – în activism! – şi omit rugăciunea, sacrificiul şi mijloacele indispensabile pentru a dobândi o pietate solidă: frecvenţa sacramentelor, meditaţia, examenul de conştiinţă, lectura spirituală, convorbirea continuă cu preasfânta Fecioară şi cu îngerii păzitori... Toate acestea contribuie în plus, cu eficienţă de neînlocuit, să fie atât de frumoasă ziua creştinului, pentru că din bogăţia lui interioară curg dulceaţa şi fericirea lui Dumnezeu, ca mierea din fagure.

În intimitatea personală, în comportamentul exterior; în raportul cu ceilalţi, în muncă, fiecare trebuie să încerce să se menţină în prezenţa continuă a lui Dumnezeu, cu o conversaţie – un dialog – care nu se manifestă în exterior. Mai bine spus, nu se exprimă în modul obişnuit, cu zgomot de cuvinte, dar se face observat prin efortul şi prin sârguinţa plină de dragoste pe care le depunem pentru a ne îndeplini bine sarcinile, atât cele importante, cât şi cele mărunte. Dacă nu am proceda cu aceeaşi tenacitate, am fi puţini consecvenţi în condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, pentru că am fi irosit mijloacele pe care Domnul le-a pus providenţial la îndemâna noastră, ca să ajungem la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos²⁴.

În timpul ultimului război spaniol, călătoream frecvent pentru a le oferi asistenţă sacerdotală multor tineri care se aflau pe front. Într-o tranşee, am auzit un dialog care mi-a rămas întipărit în minte. În apropiere de Teruel, un soldat tânăr comenta despre altul, pe care îl văzuse mai nehotărât, lipsit de curaj: Ăsta nu e un om dintr-o bucată! Mi-ar provoca o tristeţe enormă dacă despre vreunul dintre noi s-ar putea afirma, pe bună dreptate, că suntem inconsecvenţi; oameni care dau asigurări că vor să fie creştini autentici, sfinţi, dar care irosesc mijloacele, întrucât în îndeplinirea obligaţiilor lor nu îi arată continuu lui Dumnezeu duioşia lor şi dragostea lor filială. Dacă aşa ar arăta acţiunile noastre, nu am fi, nici tu, nici eu, creştini dintr-o bucată.

Să încercăm să înteţim în adâncul inimii o dorinţă arzătoare, o mare râvnă de a atinge sfinţenia, deşi ne vedem plini de mizerii. Nu vă speriaţi; pe măsură ce se avansează în viaţa interioară, se percep cu mai mare claritate defectele personale. Se întâmplă ca prezenţa harului să se transforme într-un fel de lupă şi se văd cu dimensiuni gigantice chiar cel mai minuscul fir de praf, grăuntele de nisip aproape imperceptibil, pentru că sufletul dobândeşte fineţea divină, şi chiar şi umbra cea mai mică deranjează conştiinţa, căreia îi place doar curăţenia lui Dumnezeu. Spune-i acum, din adâncul inimii tale: Doamne, cu adevărat vreau să fiu sfânt, cu adevărat vreau să fiu un demn discipol al tău şi să te urmez fără condiţii. Şi imediat trebuie să îţi propui intenţia de a reînnoi în fiecare zi marile idealuri care te animă în aceste momente.

Isuse, dacă noi, cei care ne reunim în dragostea ta, am fi perseverenţi! Dacă am reuşi să traducem în fapte aceste năzuinţe pe care tu însuţi le trezeşti în sufletele noastre! Întrebaţi-vă foarte des: eu de ce sunt pe pământ? Şi aşa veţi încerca să terminaţi perfect – cu multă dragoste – datoriile pe care le întreprindeţi în fiecare zi în lucrurile mărunte. Vom privi exemplul sfinţilor: persoane ca noi, din carne şi oase, cu defecte şi slăbiciuni, pe care au ştiut să le învingă şi care s-au învins din dragoste pentru Dumnezeu; să ne gândim la comportamentul lor şi – la fel ca albinele, care extrag din fiecare floare nectarul cel mai preţios – să profităm de luptele lor. Voi şi eu vom învăţa, de asemenea, să descoperim atâtea virtuţi în cei care ne înconjoară – ne dau lecţii de muncă, de abnegaţie, de bucurie... –, şi nu ne vom opri prea mult asupra defectelor lor; doar când este neapărat necesar, pentru a-i ajuta cu corectarea fraternă.

În corabia lui Cristos

Ca şi Domnului nostru, şi mie îmi place foarte mult să vorbesc despre corăbii şi despre plase de pescuit, pentru ca toţi să extragem din aceste scene evanghelice intenţii ferme şi exacte. Ne povesteşte sfântul Luca în evanghelia sa că nişte pescari îşi spălau şi îşi strângeau plasele pe malul lacului Genezaret. Isus se apropie de acele corăbii trase lângă mal şi se urcă într-una dintre ele, cea a lui Simon. Cu câtă naturaleţe urcă Învăţătorul în corabia fiecăruia dintre noi! pentru a ne complica viaţa, cum se repetă pe un ton plângăcios, pe aici. Cu voi şi cu mine s-a întâlnit Domnul pe drumul nostru, pentru a ne complica delicat, cu dragoste, existenţa.

După ce predică din corabia lui Petru, le spune pescarilor: Duc in altum, et laxate retia vestra in capturam! Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit²⁵! Încrezători în cuvântul lui Cristos, ascultă şi obţin acea pescuire minunată. Şi, privindu-l pe Petru, care, la fel ca şi sfântul Iacob şi Ioan, nu conteneau să se uimească, Domnul îi explică: Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat toate şi au mers după el²⁶.

Corabia ta – talentele tale, aspiraţiile tale, realizările tale – nu valorează nimic, dacă nu o laşi la dispoziţia lui Isus Cristos, dacă nu permiţi ca el să poată intra acolo cu deplină libertate, dacă o transformi în idol. Tu singur, cu corabia ta, dacă te desprinzi de Învăţător, supranatural vorbind, mergi drept spre naufragiu. Doar dacă admiţi, cauţi prezenţa şi conducerea Domnului, vei fi la adăpost de furtuni şi de răsturnările vieţii. Pune totul în mâinile lui Dumnezeu: fie ca gândurile tale, aventurile bune din imaginaţia ta, ambiţiile tale omeneşti nobile, iubirile tale curate, să treacă prin inima lui Cristos. Altfel, mai devreme sau mai târziu, se vor scufunda împreună cu egoismul tău.

În cazul în care consimţi ca Dumnezeu să domnească peste nava ta, ca el să fie stăpânul, ce siguranţă!..., chiar şi atunci când pare că este absent, că a adormit, că nu-i pasă, şi apare furtuna în mijlocul tenebrelor celor mai întunecate. Povesteşte sfântul Marcu că în aceste împrejurări se aflau apostolii; iar Isus a văzut pe ucenici că se muncesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare... Îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi! Apoi s-a suit la ei în corabie şi vântul s-a potolit²⁷.

Fiii mei, se întâmplă atâtea lucruri pe pământ...! Aş putea să vă povestesc despre durerile, suferinţele, maltratările, despre martiriul – în deplinul sens al cuvântului –, despre eroismul multor suflete. În ochii noştri, în mintea noastră, încolţeşte uneori impresia că Isus doarme, că nu ne aude; dar sfântul Luca povesteşte cum se purta Domnul cu ai săi: Şi, pe când ei vâsleau, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un vârtej de vânt, corabia se umplea cu apă şi erau în primejdie. Şi venind la el, l-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim! Dar el, sculându-se, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor săi: Unde vă este credinţa²⁸?

Dacă ne dăm, el ni se dă. Trebuie să avem încredere deplină în Învăţător, trebuie să ne abandonăm în mâinile lui fără zgârcenie; să-i arătăm, cu lucrările noastre, că barca este a lui; că vrem să dispună după placul lui de tot ce ne aparţine.

Închei, cerând mijlocirea sfintei Maria, cu aceste hotărâri: să trăim din credinţă; să perseverăm cu speranţă; să rămânem nedezlipiţi de Isus Cristos; să-l iubim cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat; să parcurgem şi să savurăm aventura noastră de iubire, pentru că îndrăgostiţi de Dumnezeu suntem; să lăsăm ca Isus Cristos să intre în sărmana noastră barcă şi să ia în stăpânire sufletul nostru, ca Domn şi Stăpân; să-i arătăm cu sinceritate că ne vom strădui să ne menţinem mereu în prezenţa lui, zi şi noapte, pentru că el ne-a chemat la credinţă: Ecce ego quia vocasti me²⁹!, şi venim în ţarcul său, atraşi de chemările şi fluierăturile lui de bun păstor, cu certitudinea că doar sub privirea lui vom întâlni adevărata fericire trecătoare şi eternă.