Poate vreunul dintre voi crede că mă refer exclusiv la anumite persoane alese. Nu vă amăgiţi atât de uşor, mânaţi de laşitate sau de comoditate. Simţiţi, în schimb, imperativul divin de a fi fiecare un alt Cristos, ipse Christus, însuşi Cristos; în puţine cuvinte, imperativul ca întreaga noastră comportare să fie în concordanţă cu normele credinţei, căci nu este a noastră – cea ce trebuie s-o cautăm – o sfinţenie de categoria a doua, care nu există. Şi principala cerinţă care ni se impune – conformă cu natura noastră –, constă în a iubi: Dragostea este legătura desăvârşirii¹⁰; caritatea, pe care trebuie să o practicăm în acord cu cerinţele explicite pe care însuşi Dumnezeu le stabileşte: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹¹, fără să ne rezervăm nimic. În aceasta constă sfinţenia.