Viaţa de credinţă

Auzim uneori spunându-se că acum sunt mai puţin frecvente miracolele. Nu, oare, pentru că sunt mai puţine sufletele care trăiesc viaţa de credinţă? Dumnezeu nu îşi poate încălca promisiunea: Cere de la mine şi-ţi voi da neamurile moştenirea ta şi stăpânirea ta, marginile pământului¹. Dumnezeul nostru este adevărul, fundamentul a tot ce există: nimic nu se îndeplineşte fără voinţa sa omnipotentă.

Precum era la început, şi acum, şi pururea şi în vecii vecilor². Domnul nu se schimbă; nu are nevoie să se mişte pentru a merge după lucruri pe care nu le are; este toată mişcarea şi toată frumuseţea şi toată măreţia. Azi ca şi înainte. Cerurile vor trece ca un fum şi pământul ca o haină se va învechi (...) Mântuirea mea va dăinui în veac şi dreptatea mea nu va avea sfârşit³.

Dumnezeu a stabilit prin Isus Cristos nouă şi eternă alianţă cu oamenii. A pus omnipotenţa sa în slujba mântuirii noastre. Când creaturile nu au încredere, când tremură din lipsă de credinţă, îl auzim din nou pe Isaia care anunţă în numele Domnului: Oare mâna mea este prea scurtă, ca să răscumpere, sau nu am destulă putere, ca să izbăvesc? Prin certarea mea sec marea şi râurile le prefac în pustiu; peştii din ele mor pentru că nu mai este apă şi se sfârşesc de sete. Eu îmbrac cerul cu zăbranic şi îl acopăr cu un veşmânt de jale⁴.

Credinţa este virtute supranaturală care predispune inteligenţa noastră să consimtă la adevărurile revelate, să-i răspundă da lui Cristos, care ne-a făcut cunoscut pe deplin proiectul salvator al Preasfintei Treimi. După ce în repetate rânduri şi în multe feluri, Dumnezeu le-a vorbit odinioară părinţilor noştri prin profeţi, în aceste vremuri de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiu, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care şi lumea a creat-o. El este răsfrângerea luminoasă a măreţiei şi icoana fiinţei lui, şi el le susţine toate prin cuvântul său puternic. După ce a înfăptuit curăţirea de păcate, el s-a aşezat în dreapta Măririi în înalturi⁵.

Lângă bazinul din Siloe

Aş vrea să fie Isus cel care să ne vorbească despre credinţă, care să ne dea lecţii de credinţă. De aceea, vom deschide Noul Testament, şi vom trăi cu el câteva episoade din viaţa lui. Pentru că nu a neglijat niciodată să îi înveţe pe discipoli, puţin câte puţin, să se dăruiască cu încredere în îndeplinirea voinţei Tatălui. Îi îndoctrinează cu cuvinte şi cu fapte.

Să citim capitolul al nouălea după sfântul Ioan. În trecere, Isus văzu un orb din naştere. Discipolii lui îl întrebară: Rabi, cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb⁶?. Aceşti oameni, în pofida faptului că erau atât de aproape de Cristos, gândeau rău despre acel biet orb. Ca să nu vă mire dacă, în cursul vieţii, când slujiţi Biserica, întâlniţi discipoli ai Domnului care se comportă în mod similar cu voi sau cu alţii. Să nu vă pese şi, la fel ca orbul, să nu faceţi caz: abandonaţi-vă cu adevărat în mâinile lui Cristos; el nu atacă, iartă; nu condamnă, iartă; nu se uită cu dispreţ la infirmitate, ci aplică remediul cu sârguinţă.

Domnul nostru scuipă pe pământ, făcu un amestec de pământ cu saliva, îi puse amestecul pe ochi şi-i zise: Du-te şi te spală la bazinul din Siloe, ceea ce se traduce „trimisul”. El se duse atunci şi se spălă şi se întoarse văzând⁷.

Ce exemplu de credinţă sigură ne dă acest orb! O credinţă vie, operativă. Te comporţi tu aşa cu poruncile lui Dumnezeu, când de multe ori eşti orb, când în preocupările sufletului tău se ascunde lumina? Ce putere închidea apa, pentru ca prin umezire ochii să fie vindecaţi? Ar fi fost mai potrivit un colir misterios, un medicament scump preparat în laboratorul unui alchimist. Dar acel om crede; pune în aplicare porunca lui Dumnezeu şi se întoarce cu ochii plini de claritate.

A fost bine – scria sfântul Augustin, comentând acest pasaj – că evanghelistul a explicat semnificaţia numelui piscinei, subliniind că înseamnă trimis. Acum înţelegeţi cine este trimisul. Dacă Domnul nu ne-ar fi fost trimis, nimeni dintre noi nu ar fi fost eliberat de păcat⁸. Trebuie să credem cu credinţă fermă în cel care ne salvează, în acest medic divin care a fost trimis tocmai pentru a ne însănătoşi. Să credem cu atât mai multă putere cu cât mai mare sau mai disperată este boala de care suferim.

Trebuie să dobândim măsura divină a lucrurilor, fără să pierdem niciodată punctul de vedere supranatural şi contând pe faptul că Isus se foloseşte de asemenea de mizeriile noastre pentru ca gloria lui să strălucească. De aceea, când simţiţi şerpuind în conştiinţa voastră amorul propriu, oboseala, descurajarea, greutatea pasiunilor, reacţionaţi cu promptitudine şi ascultaţi-l pe Învăţător, fără să vă neliniştiţi şi mai mult în faţa tristei realităţi a ceea ce fiecare suntem; pentru că, atâta timp cât trăim, ne vor însoţi mereu slăbiciunile personale.

Acesta este drumul creştinului. De aceea, este necesar să invocăm fără odihnă, cu o credinţă impetuoasă şi umilă: Doamne, nu te încrede în mine. Eu, da, am încredere în tine. Şi, simţind în sufletul nostru dragostea, compasiunea, duioşia cu care Isus Cristos ne priveşte, pentru că el nu ne abandonează, vom înţelege în toată profunzimea lor cuvintele apostolului: Virtus in infirmitate perficitur⁹; cu credinţă în Domnul, în pofida mizeriilor noastre – mai bine spus, cu mizeriile noastre –, îi vom fi credincioşi Tatălui nostru Dumnezeu; va străluci puterea divină, susţinându-ne în slăbiciunea noastră.

Credinţa lui Bartimeu

De data aceasta, sfântul Marcu este cel care ne povesteşte vindecarea altui orb. Cum ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi multă lume, fiul lui Timeu, Bartimeu, un orb cerşetor, şedea pe marginea drumului¹⁰. Auzind acea mare zarvă a mulţimii, orbul a întrebat: Ce se întâmplă? I-au răspuns: Trece Isus din Nazaret. Şi atunci i s-a aprins atât de tare sufletul de credinţa în Cristos, încât a strigat: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine¹¹!

Nu îţi vine să strigi şi ţie, care eşti de asemenea oprit pe marginea drumului, a acestui drum al vieţii, care este atât de scurt; ţie, căruia îţi lipsesc luminile călăuzitoare; ţie, care ai nevoie de mai multe haruri pentru a te hotărî să cauţi sfinţenia? Nu simţi nevoia de a striga: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine? Ce frumoasă rugăciune iaculatorie, pe care să o repeţi des!

Vă sfătuiesc să meditaţi în tihnă asupra momentelor care preced miracolul, cu scopul de a păstra bine întipărită în minte o idee foarte clară: cât de diferite sunt de inima milostivă a lui Isus bietele noastre inimi! Vă va ajuta mereu, şi în mod special în momentul încercării, al tentaţiei, şi de asemenea în momentul răspunsului generos în micile îndatoriri şi în prilejurile de eroism.

Mulţi se răsteau la el să tacă¹². Cum au strigat la tine, când ai bănuit că Isus a trecut pe lângă tine. S-au accelerat bătăile inimii şi ai început, de asemenea, să strigi, animat de o nelinişte interioară. Şi prietenii, comoditatea, mediul, totul te-a sfătuit: taci, nu spune nimic! De ce trebuie să îl strigi pe Isus? Nu îl deranja!

Dar sărmanul Bartimeu nu i-a ascultat, şi a continuat cu şi mai multă forţă: Fiul lui David, ai milă de mine. Domnul, care îl auzise de la început, l-a lăsat să persevereze în rugăciune. La fel ca pe tine. Isus percepe prima invocaţie a sufletului nostru, dar aşteaptă. Vrea să ne convingem că avem nevoie de el; vrea să îl rugăm, să fim încăpăţânaţi, ca acel orb care stătea lângă drumul de ieşire din Ierihon. Să-l imităm. Chiar dacă Dumnezeu nu ne va acorda imediat ceea ce îi cerem, chiar dacă mulţi vor încerca să ne îndepărteze de rugăciune, să nu încetăm să îl implorăm¹³.

Isus atunci se opri şi zise: Chemaţi-l. Şi câţiva dintre cei mai buni care îl înconjurau se îndreaptă spre orb: Curaj! Scoală-te; te cheamă¹⁴. Este chemarea creştină! Dar nu este o singură chemare a lui Dumnezeu. Gândiţi-vă, în plus, că Domnul ne caută în fiecare clipă: ridică-te – ne spune –, ieşi din şmecheria ta, din comoditatea ta, din micile tale egoisme, din problemuţele tale fără importanţă. Desprinde-te de pământ, pe care stai întins, plat, fără formă. Dobândeşte înălţime, greutate şi volum, şi viziune supranaturală.

Acel bărbat îşi aruncă haina la o parte, sări în picioare şi se duse la Isus¹⁵. Aruncându-şi haina! Nu ştiu dacă tu ai fost la război. Acum mulţi ani, eu am mers de câteva ori pe câmpul de bătălie, la câteva ore după ce se terminase lupta; şi acolo erau, abandonate la pământ, mantale, bidoane şi raniţe pline de amintiri de familie: scrisori, fotografii ale persoanelor iubite... Şi nu erau ale învinşilor! Erau ale învingătorilor! Lucrurile acelea, toate cele ce le prisoseau, le-au aruncat, ca să alerge mai repede şi să sară peste parapetul inamicului. Ca Bartimeu, pentru a alerga după Cristos.

Nu uitaţi că, pentru a ajunge până la Cristos, este nevoie de sacrificiu; aruncă tot ce încurcă: mantaua, raniţa, bidonul. Tu trebuie să procedezi la fel în această luptă pentru slava lui Dumnezeu, în această luptă a dragostei şi a păcii, cu care încercăm să extindem împărăţia lui Cristos. Pentru a sluji Biserica, pe pontiful roman şi sufletele, trebuie să fii dispus să renunţi la tot ce îţi prisoseşte; să rămâi fără manta, care este adăpost în nopţile grele; fără aceste amintiri iubite ale familiei; fără răcoarea apei. Lecţie de credinţă, lecţie de dragoste. Pentru că trebuie să îl iubeşti pe Cristos astfel.

Credinţă cu fapte

Şi imediat începe un dialog divin, un dialog minunat, care însufleţeşte, care înflăcărează, pentru că tu şi eu suntem acum Bartimeu. Deschide Cristos gura divină şi întreabă: Quid tibi vis faciam? Ce doreşti să fac pentru tine? Iar orbul răspunde: Învăţătorule, fă să văd¹⁶ Ce lucru logic! Şi tu, vezi? Nu ţi s-a întâmplat, vreodată, acelaşi lucru ca acestui orb din Ierihon? Eu nu pot să nu amintesc că, în timp ce meditam asupra acestui pasaj, cu mulţi ani în urmă, înţelegând că Isus aştepta ceva de la mine – ceva ce nu ştiam ce este! –, îmi făceam rugăciunile iaculatorii. Doamne, ce vrei? Ce îmi ceri? Îmi dădeam seama că mă căuta pentru ceva nou, şi Rabboni, ut videam – Învăţătorule, fă să văd – m-a făcut să îl rog pe Cristos, într-o rugăciune continuă: Doamne, orice ar fi ceea ce tu vrei, să se îndeplinească.

Rugaţi-vă împreună cu mine la Domnul: Doce me facere voluntatem tuam, quia Deus meus es tu¹⁷; Învaţă-mă să fac voia ta, pentru că tu eşti Dumnezeul meu. Într-un cuvânt, să răzbată de pe buzele noastre râvna sinceră de a răspunde, cu dorinţă eficientă, invitaţiilor Creatorului nostru, încercând să urmăm planurile sale cu o credinţă de nezdruncinat, cu convingerea că el nu poate da greş.

Iubind în acest mod voinţa divină, vom înţelege că valoarea credinţei nu stă doar în claritatea cu care o explicăm, ci în hotărârea de a o apăra cu fapte: şi ne vom comporta în consecinţă.

Dar să revenim la scena care se desfăşoară la ieşirea din Ierihon. Acum eşti tu, cel căruia îi vorbeşte Cristos. Îţi spune: Ce vrei de la mine? Să văd, Doamne, să văd! Şi Isus răspunde: Mergi, credinţa ta te-a mântuit. Şi numaidecât recăpătă vederea, şi-l urma pe drum¹⁸. Urmează-l pe drum. Tu ai aflat ceea ce îţi propune Domnul şi te-ai hotărât să îl însoţeşti pe drum. Tu încerci să calci pe urmele paşilor lui, să te îmbraci cu veşmintele lui Cristos, să fii acelaşi Cristos: atunci, credinţa ta, credinţa în această lumină pe care Domnul ţi-o dă, trebuie să fie operativă şi cu spirit de sacrificiu. Nu-ţi face iluzii, nu te gândi să descoperi modalităţi noi. Credinţa pe care el ne-o cere este aceasta: trebuie să mergem în ritmul lui cu fapte pline de generozitate, aruncând şi desprinzându-ne de ceea ce deranjează.

Credinţă şi umilinţă

Acum sfântul Matei este cel care ne povesteşte o situaţie mişcătoare. Dar iată că o femeie, care de doisprezece ani suferea de o curgere de sânge, se apropie pe dindărăt şi atinse marginea hainei lui¹⁹. Câtă umilinţă! Căci îşi zicea: Doar haina lui să o ating şi voi fi vindecată²⁰. Niciodată nu lipsesc bolnavi care imploră, ca Bartimeu, cu o credinţă mare, care nu au nicio reţinere să strige. Dar priviţi cum, în drumul lui Cristos, nu sunt două suflete la fel. Mare este, de asemenea, credinţa acestei femei, şi ea nu strigă: se apropie fără ca nimeni să o observe. Îi ajunge să atingă o bucăţică din haina lui Isus, pentru că este sigură că va fi vindecată. Abia îl atinsese, când Domnul nostru se întoarce şi o priveşte. Ştie deja ce se întâmplă în interiorul acelei inimi; a observat siguranţa ei: Ai încredere, fiică; credinţa ta te-a mântuit²¹.

I-a atins delicat marginea mantiei, s-a apropiat cu credinţă, a crezut şi a ştiut că a fost vindecată... La fel şi noi, dacă vrem să fim salvaţi, să atingem cu credinţă haina lui Cristos²². Te-ai convins cum trebuie să fie credinţa noastră? Umilă. Cine eşti tu, cine sunt eu, ca să merităm această chemare a lui Cristos? Cine suntem, ca să fim atât de aproape de el? La fel ca acea biată femeie din mulţime, ne-a oferit o ocazie. Şi nu pentru a atinge o bucăţică din haina lui, sau un moment marginea mantiei, tivul. Îl avem pe el. Ni s-a încredinţat în totalitate, cu trupul său, cu sângele său, cu sufletul său şi cu divinitatea sa. Îl mâncăm în fiecare zi, vorbim intim cu el, cum se vorbeşte cu tata, cum se vorbeşte cu dragostea. Şi acesta este adevărul. Nu este imaginaţie.

Să încercăm să facem să crească umilinţa noastră. Pentru că doar o credinţă umilă permite să privim cu viziune supranaturală. Şi nu există altă alternativă. Sunt posibile doar două moduri de a trăi pe pământ: sau se trăieşte viaţa supranaturală, sau viaţa animală. Şi tu şi eu nu putem trăi altceva decât viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul²³?. La ce-i foloseşte omului tot ce se află pe pământ, toate ambiţiile inteligenţei şi ale voinţei? Cât valorează acestea, dacă totul se sfârşeşte, dacă totul se afundă, dacă sunt recuzită de teatru toate bogăţiile acestei lumi pământeşti; dacă după aceea este eternitatea pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna?

Acest adverb – pentru totdeauna – a făcut-o mare pe sfânta Tereza a lui Isus. Când ea – copil – a ieşit pe poarta Adaja, traversând zidurile oraşului ei însoţită de fratele său Rodrigo, pentru a merge în ţinuturile maurilor care aveau să îi taie capul pentru Cristos, îi murmura fratelui care obosise: pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna²⁴.

Mint oamenii, când spun pentru totdeauna în legătură cu lucruri trecătoare. Este adevărat, cu un adevăr total, pentru totdeauna, doar în faţa lui Dumnezeu; şi aşa trebuie să trăieşti tu, cu o credinţă care să te ajute să simţi savoarea de miere, dulceaţa cerului, gândindu-te la eternitatea care este pentru totdeauna.

Viaţă obişnuită şi contemplaţie

Ne întoarcem la sfânta evanghelie şi ne oprim la ceea ce ne arată sfântul Matei, în capitolul 21. Ne relatează că Isus, când se întorcea în oraş, flămânzi, văzând un smochin lângă drum, se duse către el²⁵. Ce bucurie, Doamne, să te văd flămând, să te văd, de asemenea, lângă fântâna din Sihar, însetat²⁶! Te contemplu perfectus Deus, perfectus homo²⁷; Dumnezeu adevărat, dar om adevărat: cu carne ca a mea. S-a despuiat pe sine însuşi şi a luat fire de sclav²⁸, pentru ca eu să nu mă îndoiesc niciodată că mă înţelege, că mă iubeşte.

Îi era foame. Când obosim – în muncă, în studiu, în misiunea apostolică –, atunci când se întunecă orizontul, să îl privim pe Cristos: pe Isus bun, pe Isus obosit, pe Isus flămând şi însetat. Cum te faci înţeles, Doamne! Cum te faci iubit! Te arăţi la fel cu noi, în toate, mai puţin păcatul: ca să vedem că, împreună cu tine, vom putea să învingem înclinaţiile noastre proaste, vinovăţiile noastre. Pentru că nu contează nici oboseala, nici foamea, nici setea, nici lacrimile... Cristos a obosit, i-a fost foame, i-a fost sete, a plâns. Ceea ce contează este lupta – o confruntare amabilă, pentru că Domnul rămâne mereu alături de noi – pentru a îndeplini voinţa Tatălui care este în ceruri²⁹.

Se apropie de smochin: se apropie de tine şi se apropie de mine. Isus, înfometat şi însetat de suflete. De pe cruce a strigat: Sitio³⁰!; Mi-e sete. Sete de noi, de dragostea noastră, de sufletele noastre şi de toate sufletele pe care trebuie să le ducem până la el, pe drumul crucii, care este drumul nemuririi şi al gloriei cerului.

A ajuns la smochin, dar nu găsi pe el nimic, decât frunze³¹. Acest lucru este lamentabil. Se întâmplă aşa în viaţa noastră? Se întâmplă ca, din păcate, să ne lipsească credinţa, vibraţia umilinţei, să nu apară sacrificii, nici lucrări? Să existe doar faţada creştină, dar să lipsească efectul? Este groaznic. Pentru că Isus porunceşte: Nicicând să nu mai dai rod! Iar smochinul s-a uscat imediat³². Ne îndurerează acest pasaj din Sfânta Scriptură, în acelaşi timp ne şi încurajează să aprindem de credinţa, să trăim conform credinţei, pentru ca Isus Cristos să primească mereu câştig de la noi.

Să nu ne păcălim: Domnul nostru nu depinde niciodată de construcţiile noastre umane; proiectele cele mai ambiţioase sunt, pentru el, joc de copii. El vrea suflete, vrea dragoste; vrea ca toţi să meargă, pentru eternitate, să se bucure de împărăţia sa. Trebuie să lucrăm mult pe pământ; şi trebuie să lucrăm bine, pentru ca această îndatorire obişnuită este cea pe care trebuie să o sfinţim. Dar să nu uităm niciodată să o facem pentru Dumnezeu. Dacă o facem pentru noi înşine, din orgoliu, am produce doar frunziş: nici Dumnezeu, nici oamenii nu ar găsi, într-un arbore cu o coroană atât de bogată, vreun pic de dulceaţă.

Apoi, privind smochinul uscat, discipolii se uitau miraţi, zicând: Cum de s-a uscat smochinul, aşa deodată³³? Acei primi doisprezece, care asistaseră la atâtea miracole ale lui Cristos, s-au mirat încă o dată: credinţa lor încă nu ardea. De aceea, Domnul asigură: Adevărat vă spun: dacă aveţi credinţă şi nu vă îndoiţi, veţi înfăptui nu numai ceea ce s-a petrecut cu smochinul, ci chiar de veţi spune acestui munte: Ia şi te aruncă în mare, se va împlini³⁴. Isus Cristos pune această condiţie: să trăim din credinţă, pentru că atunci vom fi capabili să mutăm munţii. Şi sunt atâtea lucruri de mişcat... în lume şi, mai întâi, în inima noastră. Deoarece credinţa ne transformă în creaturi atotputernice: Şi toate câte le veţi cere în rugăciune cu credinţă, le veţi primi³⁵.

Omul de credinţă ştie să judece bine chestiunile pământeşti, ştie că lucrurile de aici, de jos, sunt, în cuvintele sfintei Tereza, o noapte rea într-un han prost³⁶. Reînnoiţi-vă convingerea că existenţa noastră pe pământ este timp de muncă şi de luptă, timp de purificare pentru a plăti datoria cuvenită faţă de justiţia divină, pentru păcatele noastre. Să ştiţi, de asemenea, că bunurile trecătoare sunt mijloace şi să le folosiţi generos, eroic.

Credinţa nu este doar pentru a o propovădui ci, mai ales, pentru a o practica. Poate deseori ne lipsesc forţele. Atunci – şi mergem din nou la sfânta evanghelie –, să vă comportaţi ca acel tată al băiatului demonizat. Căuta salvarea fiului său, spera că Isus îl va vindeca, dar nu reuşea să creadă în atâta fericire. Iar Isus, care cere mereu credinţă, cunoscând dezorientarea acelui suflet, a anticipat: Dacă poţi!... Toate îi sunt cu putinţă celui care crede³⁷. Totul este posibil: atotputernici! Dar cu credinţă. Acel bărbat simte că credinţa lui şovăie, se teme că această sărăcie a credinţei va împiedica vindecarea fiului său. Şi plânge. Să nu ne ruşinăm de această tânguire: este rodul dragostei lui Dumnezeu, al rugăciunii pline de pocăinţă, al umilinţei. Iar tatăl copilului strigă: Cred! Ajută necredinţei mele³⁸!.

Să o spunem cu aceleaşi cuvinte noi, acum, la sfârşitul acestui timp de meditaţie. Doamne, cred! M-am educat în credinţa ta, am hotărât să te urmez îndeaproape. În repetate ori, de-a lungul vieţii mele, am implorat milostivirea ta. Şi, în repetate ori, de asemenea, am considerat aproape imposibil ca tu să faci atâtea minuni în inima fiilor tăi. Doamne, cred! Dar ajută-mă, ca să cred mai mult şi mai bine!

Şi să adresăm de asemenea această pledoarie sfintei Maria, Maica lui Dumnezeu şi mama noastră, învăţătoare a credinţei: Ferice de aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul³⁹!