Viaţă obişnuită şi contemplaţie

Ne întoarcem la sfânta evanghelie şi ne oprim la ceea ce ne arată sfântul Matei, în capitolul 21. Ne relatează că Isus, când se întorcea în oraş, flămânzi, văzând un smochin lângă drum, se duse către el²⁵. Ce bucurie, Doamne, să te văd flămând, să te văd, de asemenea, lângă fântâna din Sihar, însetat²⁶! Te contemplu perfectus Deus, perfectus homo²⁷; Dumnezeu adevărat, dar om adevărat: cu carne ca a mea. S-a despuiat pe sine însuşi şi a luat fire de sclav²⁸, pentru ca eu să nu mă îndoiesc niciodată că mă înţelege, că mă iubeşte.

Îi era foame. Când obosim – în muncă, în studiu, în misiunea apostolică –, atunci când se întunecă orizontul, să îl privim pe Cristos: pe Isus bun, pe Isus obosit, pe Isus flămând şi însetat. Cum te faci înţeles, Doamne! Cum te faci iubit! Te arăţi la fel cu noi, în toate, mai puţin păcatul: ca să vedem că, împreună cu tine, vom putea să învingem înclinaţiile noastre proaste, vinovăţiile noastre. Pentru că nu contează nici oboseala, nici foamea, nici setea, nici lacrimile... Cristos a obosit, i-a fost foame, i-a fost sete, a plâns. Ceea ce contează este lupta – o confruntare amabilă, pentru că Domnul rămâne mereu alături de noi – pentru a îndeplini voinţa Tatălui care este în ceruri²⁹.