Credinţă şi umilinţă

Acum sfântul Matei este cel care ne povesteşte o situaţie mişcătoare. Dar iată că o femeie, care de doisprezece ani suferea de o curgere de sânge, se apropie pe dindărăt şi atinse marginea hainei lui¹⁹. Câtă umilinţă! Căci îşi zicea: Doar haina lui să o ating şi voi fi vindecată²⁰. Niciodată nu lipsesc bolnavi care imploră, ca Bartimeu, cu o credinţă mare, care nu au nicio reţinere să strige. Dar priviţi cum, în drumul lui Cristos, nu sunt două suflete la fel. Mare este, de asemenea, credinţa acestei femei, şi ea nu strigă: se apropie fără ca nimeni să o observe. Îi ajunge să atingă o bucăţică din haina lui Isus, pentru că este sigură că va fi vindecată. Abia îl atinsese, când Domnul nostru se întoarce şi o priveşte. Ştie deja ce se întâmplă în interiorul acelei inimi; a observat siguranţa ei: Ai încredere, fiică; credinţa ta te-a mântuit²¹.

I-a atins delicat marginea mantiei, s-a apropiat cu credinţă, a crezut şi a ştiut că a fost vindecată... La fel şi noi, dacă vrem să fim salvaţi, să atingem cu credinţă haina lui Cristos²². Te-ai convins cum trebuie să fie credinţa noastră? Umilă. Cine eşti tu, cine sunt eu, ca să merităm această chemare a lui Cristos? Cine suntem, ca să fim atât de aproape de el? La fel ca acea biată femeie din mulţime, ne-a oferit o ocazie. Şi nu pentru a atinge o bucăţică din haina lui, sau un moment marginea mantiei, tivul. Îl avem pe el. Ni s-a încredinţat în totalitate, cu trupul său, cu sângele său, cu sufletul său şi cu divinitatea sa. Îl mâncăm în fiecare zi, vorbim intim cu el, cum se vorbeşte cu tata, cum se vorbeşte cu dragostea. Şi acesta este adevărul. Nu este imaginaţie.