Pentru ca toţi să se mântuiască

Vocaţia creştină, această chemare personală a Domnului, ne duce la identificarea cu el. Dar nu trebuie să uităm că el a venit pe pământ pentru a mântui întreaga lume, pentru că voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi¹. Nu există suflet care să nu îl intereseze pe Cristos. Fiecare dintre ele l-a costat preţul sângelui său².

Gândindu-mă la aceste adevăruri, îmi vine în minte acea conversaţie dintre apostoli şi Învăţător, cu câteva momente înaintea miracolului înmulţirii pâinilor. Îl însoţea pe Isus o mare mulţime. Îşi ridică Domnul nostru ochii şi îl întreabă pe Filip: De unde să cumpărăm pâine, să mănânce aceştia³?. Filip răspunde, după un calcul rapid: Pâine de două sute de dinari nu le ajunge, ca fiecare să primească o bucăţică⁴. Nu aveau atâţia bani: trebuia să recurgă la o soluţie improvizată. Unul dintre discipolii săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, îi zise: Se află aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti; ce sunt însă aceştia la atâta lume⁵?

Drojdia şi aluatul

Noi vrem să îl urmăm pe Domnul şi vrem să îi răspândim cuvântul. Omeneşte vorbind, este logic să ne întrebăm, de asemenea: dar ce suntem noi, la atâta lume? În comparaţie cu numărul locuitorilor pământului, chiar dacă suntem milioane, suntem puţini. De aceea, trebuie să ne considerăm ca o drojdie care este pregătită şi dispusă să facă bine omenirii întregi, amintindu-ne cuvintele apostolului: O fărâmă de plămadă face să crească întreg aluatul⁶, îl transformă. Trebuie să învăţăm să fim această drojdie, această plămădeală, pentru a schimba şi a transforma mulţimea.

Oare drojdia este în mod natural mai bună decât aluatul? Nu. Dar plămădeala este instrumentul pentru ca aluatul să crească, transformându-se în aliment hrănitor şi sănătos.

Gândiţi-vă, chiar dacă doar în linii mari, la acţiunea eficientă a drojdiei, care slujeşte la pregătirea pâinii, hrană de bază, simplă, la îndemâna tuturor. În atâtea locuri – poate aţi văzut undeva – prepararea pâinii zilnice este o adevărată ceremonie, în care se obţine un produs minunat, savuros, pe care îl mănânci din ochi.

Alege făină bună; dacă poţi, de cea mai bună calitate. Frământă aluatul în covată, pentru a-l amesteca cu plămădeala, printr-o muncă îndelungată şi plină de răbdare. Apoi, un răgaz de odihnă, necesar pentru ca plămădeala să îşi încheie misiunea, făcând aluatul să crească.

Între timp, arde focul cuptorului, înteţit de lemnele care se consumă. Şi acest aluat, pus în căldura lemnului, devine pâine moale, pufoasă, de bună calitate. Un rezultat imposibil de obţinut fără acţiunea plămădelii – puţine –, care s-a diluat, dispărând între celelalte elemente într-o lucrare eficientă, care trece neobservată.

Dacă medităm cu simţ spiritual asupra acestui text din sfântul Paul, vom înţelege că nu putem să facem altceva decât să lucrăm, în slujba tuturor sufletelor. Să facem altceva ar fi egoism. Dacă ne privim viaţa cu umilinţă, vom observa clar că Dumnezeu ne-a acordat, pe lângă harul credinţei, talente, calităţi. Niciunul dintre noi nu este o dublură. Tatăl nostru ne-a creat unul câte unul, repartizând între fiii săi un număr diferit de bunuri. Trebuie să punem aceste talente, aceste calităţi, în slujba tuturor: să folosim aceste daruri ale lui Dumnezeu ca instrumente pentru a ajuta la descoperirea lui Cristos.

Să nu vă imaginaţi că această râvnă este doar un adaos, pentru a pune o margine în filigran la condiţia noastră de creştini. Dacă plămădeala nu fermentează, se strică. Poate să dispară şi făcând să crească aluatul, dar poate, de asemenea, să dispară şi pentru că se pierde într-un monument al ineficienţei şi al egoismului. Nu-i facem o favoare Domnului nostru, când îl facem cunoscut celorlalţi: Să predic evanghelia nu-mi este nicio laudă, căci este o datorie pentru mine, prin porunca lui Isus Cristos; vai mie dacă nu o predic⁷!

Pescuitul

Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui pe aceşti peşti⁸. Aşa arată concret marea lucrare: un pescuit. Se vorbeşte sau se scrie uneori despre lume, comparând-o cu o mare. Şi este un adevăr în această comparaţie. În viaţa umană, ca şi pe mare, există perioade de calm şi de furtună, de linişte şi de vânturi puternice. Deseori, creaturile înoată în ape tulburi, în mijlocul valurilor mari; călătoresc între furtuni, pe un drum trist, şi chiar dacă par fericite, chiar şi când fac mult zgomot: sunt hohote prin care vor să-şi ascundă descurajarea, dezgustul, viaţa fără caritate şi fără înţelegere. Se devorează unii pe alţii, oamenii, şi peştii.

Este datoria fiilor lui Dumnezeu să facă astfel încât toţi oamenii să intre – liber – în plasa divină, ca să se iubească. Dacă suntem creştini, trebuie să ne transformăm în acei pescari pe care îi descrie profetul Ieremia, cu o metaforă pe care a folosit-o, de asemenea, Isus Cristos, în repetate rânduri: Veniţi pe urma mea şi voi face din voi pescari de oameni⁹ , le spune lui Petru şi lui Andrei.

Să-l însoţim pe Cristos în acest pescuit divin. Isus este lângă lacul Genezaret şi oamenii se înghesuie în jurul lui, dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu¹⁰. La fel ca azi! Nu vedeţi? Doresc să audă mesajul lui Dumnezeu, deşi, în exterior, ascund acest lucru. Poate unii au uitat doctrina lui Cristos; alţii – fără a fi vina lor – nu au învăţat-o niciodată, şi cred despre religie că este ceva ciudat. Dar convingeţi-vă de o realitate mereu actuală: vine totdeauna un moment în care sufletul nu mai poate, nu îi ajung explicaţiile obişnuite, nu îl satisfac minciunile falşilor profeţi. Şi, deşi nu o recunosc atunci, aceste persoane sunt dornice să îşi potolească neliniştea privind învăţătura Domnului.

Să-l lăsăm pe sfântul Luca să povestească: El văzu două bărci oprite pe malul lacului; pescarii, coborâţi din ele, spălau plasele. Se urcă atunci în una dintre bărci, aceea a lui Simon, şi-l rugă să se îndepărteze puţin de ţărm. Se aşeză şi din barcă învăţa mulţimile¹¹. Când şi-a terminat cateheza, i-a poruncit lui Simon: Înaintează în larg şi aruncaţi-vă plasele la pescuit¹². Este Cristos stăpânul bărcii; este el cel care pregăteşte pescuitul: pentru aceasta a venit în lume, pentru a avea grijă ca fraţii lui să găsească drumul măririi şi iubirii pentru Tată. Apostolatul creştin nu l-am inventat noi. Noi, oamenii, uneori îi punem piedici: cu neîndemânarea noastră, cu lipsa noastră de credinţă.

Simon răspunse: Stăpâne, toată noaptea am trudit, dar n-am prins nimic¹³. Răspunsul pare rezonabil. Au pescuit, ca de obicei, în aceste ore; şi, tocmai atunci, noaptea a fost infructuoasă. Cum să pescuiască ziua? Dar Petru are credinţă: La cuvântul tău însă voi arunca plasele¹⁴. Hotărăşte să procedeze aşa cum i-a sugerat Cristos; se apucă de lucru, încrezător în cuvântul Domnului. Ce se întâmplă atunci? Şi o făcură, şi prinseră o mulţime de peşti, de se rupeau plasele. Atunci făcură semn tovarăşilor din cealaltă barcă să vină şi să-i ajute. Ei veniră şi umplură amândouă bărcile încât mai că se scufundau¹⁵.

Isus, ieşind în larg cu discipolii săi, nu urmărea doar acest pescuit. De aceea, când Petru cade la picioarele lui şi mărturiseşte, cu umilinţă: Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un păcătos, Domnul nostru răspunde: Nu-ţi fie teamă; de acum înainte vei fi pescar de oameni¹⁶. Şi în acest nou pescuit, de asemenea, nu va lipsi toată eficienţa divină: instrumente ale unor mari miracole sunt apostolii, în pofida neputinţelor lor personale.

Se vor repeta miracolele

Şi pe noi, dacă luptăm în fiecare zi ca să atingem sfinţenia, fiecare în propria sa stare în lume şi exercitând propria sa meserie, în viaţa noastră obişnuită, îndrăznesc să vă asigur că Domnul ne va face instrumente capabile să facă miracole şi, dacă va fi nevoie, dintre cele mai extraordinare. Vom da lumină orbilor. Cine n-ar putea povesti mii de cazuri în care un orb aproape din naştere îşi recuperează vederea, primeşte toată splendoarea luminii lui Cristos? Iar altul era surd, iar altul mut, care nu puteau auzi sau rosti un cuvânt ca fii ai lui Dumnezeu... Şi şi-au purificat simţurile, şi aud şi se exprimă acum ca oamenii, nu ca animalele. In nomine Jesu! În numele lui Isus¹⁷!, Apostolii lui redau capacitatea de a se mişca acelui infirm, incapabil de o acţiune utilă; şi acelui leneş care îşi ştia obligaţiile, dar nu le îndeplinea... În numele Domnului, surge et ambula¹⁸!, ridică-te şi umblă.

Celălalt, mort, putred, care mirosea a cadavru, a auzit vocea lui Dumnezeu, ca în miracolul fiului văduvei din Nain: Tinere, îţi poruncesc, scoală-te¹⁹!. Miracole la fel ca Isus, miracole ca primii apostoli vom face. Poate chiar în tine, în mine s-au produs aceste miracole: poate eram orbi, sau surzi, sau infirmi, sau eram pe moarte, iar cuvântul Domnului ne-a trezit din apatia noastră. Dacă îl iubim pe Cristos, dacă îl urmăm cu sinceritate, dacă nu ne căutăm pe noi înşine, ci doar pe el, în numele lui vom putea să le transmitem celorlalţi, gratis, ceea ce gratis ni s-a acordat.

Am predicat constant această posibilitate supranaturală şi umană, pe care Tatăl nostru, Dumnezeu, o pune în mâinile fiilor săi: participarea la răscumpărarea pe care o face Cristos. Mă umple de bucurie să găsesc această doctrină în textele părinţilor Bisericii. Sfântul Grigore cel Mare spune: Creştinii scapă de demoni, când dezrădăcinează răul din inima celorlalţi cu îndemnul lor la bine... Punerea mâinilor asupra bolnavilor pentru a-i vindeca, se face atunci când se observă că aproapele dă semne de slăbiciune în a face bine şi i se oferă ajutor în mii de moduri, întărindu-l prin exemplu. Aceste miracole sunt cu atât mai mari cu cât se petrec în domeniul spiritual, dând viaţă nu trupurilor, ci sufletelor. Şi voi, dacă nu vă delăsaţi, veţi putea face aceste miracole, cu ajutorul lui Dumnezeu²⁰.

Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască: aceasta este o invitaţie şi o responsabilitate, care apasă asupra fiecăruia dintre noi. Biserica nu este o redută pentru privilegiaţi. Oare marea Biserică este o mică parte a lumii? Marea Biserică este lumea întreagă²¹. Aşa scria sfântul Augustin, adăugând: Spre orice loc te-ai îndrepta, acolo este Cristos. Ai prin moştenire toate colţurile pământului; vino, ia-le în stăpânire pe toate cu mine²². Vă amintiţi cum erau plasele? Încărcate, gata să se rupă: nu încăpeau mai mulţi peşti. Dumnezeu aşteaptă cu ardoare să i se umple casa²³; este Tată, şi îi place să trăiască cu toţi fiii în jur.

Apostolat în viaţa obişnuită

Să urmărim acum acel alt pescuit, după patimile şi moartea lui Isus Cristos. Petru s-a lepădat de trei ori de Învăţător şi a plâns cu umilă durere; cocoşul cu cântecul său i-a amintit avertismentele Domnului şi şi-a cerut iertare din adâncul sufletului. În timp ce aşteaptă, cuprins de remuşcări, promisiunea învierii, îşi face meseria şi merge la pescuit. În legătură cu acest pescuit, suntem întrebaţi deseori de ce Petru şi fiii lui Zebedeu s-au întors la meseria pe care o aveau înainte ca Domnul să îi cheme. Erau, de fapt, pescari când Isus le-a spus: Urmaţi-mă, şi vă voi face pescari de oameni. Celor surprinşi de acest comportament trebuie să li se răspundă că nu le era interzis apostolilor să îşi exercite profesia, fiind vorba despre un lucru legitim şi onest²⁴.

Apostolatul, această năzuinţă care îl mistuie pe dinăuntru pe creştinul obişnuit, nu este ceva diferit de îndatoririle de fiecare zi; se confundă cu însăşi această muncă, transformată în ocazia unei întâlniri personale cu Cristos. În această muncă, străduindu-ne umăr la umăr în aceeaşi trudă cu colegii, cu prietenii, cu rudele noastre, vom putea să-i ajutăm să ajungă la Cristos, care ne aşteaptă pe malul lacului. Înainte de a fi apostol, pescar. După apostol, pescar. Aceeaşi profesie dinainte, după aceea.

Ce se schimbă, atunci? Se schimbă faptul că în suflet – pentru că în el a intrat Cristos, aşa cum a urcat în barca lui Petru – se deschid orizonturi mai largi, mai multă dorinţă de slujire, şi o dorinţă de nestăpânit de a le vesti tuturor creaturilor magnalia Dei²⁵, lucrurile minunate pe care le face Domnul, dacă îl lăsăm să le facă. Nu pot să trec sub tăcere faptul că munca – să îi spun aşa – profesională a preoţilor este o funcţie publică şi divină, care îmbrăţişează exigent toată activitatea în aşa fel încât, în general, dacă un preot are timp pentru un alt lucru care nu este tocmai sacerdotal, poate fi sigur că nu îşi face datoria.

Simon Petru şi Toma, zis Geamănul, şi Natanael din Cana Galileii şi fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii săi se aflau împreună, Simon Petru le zice: Mă duc la pescuit. Ei răspund: Mergem şi noi cu tine. Ieşiră şi se urcară în barcă, dar în noaptea aceea nu prinseră nimic. Când se făcuse de acum dimineaţă, Isus veni pe ţărm²⁶.

Trece pe lângă apostolii săi, cu aceste suflete care i s-au dăruit lui: iar ei nu îşi dau seama. De câte ori nu este Cristos, nu lângă noi, ci în noi; şi trăim o viaţă atât de omenească! Cristos este aproape şi nu primeşte o privire plină de dragoste, un cuvânt de dragoste, o lucrare de râvnă a fiilor săi.

Discipolii – scrie sfântul Ioan – nu ştiau că era Isus. Isus le zice: Copii, nu aveţi ceva de mâncare²⁷?. Această scenă familială cu Cristos pe mine mă încântă. Isus Cristos, Dumnezeu, spune aceste cuvinte! El, care are deja trup glorios! Aruncaţi plasa de partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi. O aruncară atunci, şi nu mai puteau să o tragă de mulţimea peştilor²⁸. Acum ei înţeleg. Revine în mintea acelor discipoli ceea ce, în atâtea ocazii, au auzit de pe buzele Învăţătorului: pescari de oameni, apostoli. Şi înţeleg că totul este posibil, pentru că el este cel care conduce pescuitul.

Discipolul pe care îl iubea Isus îi spune atunci lui Petru: E Domnul²⁹. Dragostea, dragostea îl vede de departe. Dragostea este prima care înţelege aceste nuanţe delicate. Acel apostol adolescent, cu dragostea puternică pe care o simte pentru Isus, pentru că îl iubea pe Cristos cu toată puritatea şi cu toată căldura unei inimi care nu a fost coruptă niciodată, a exclamat: E Domnul!

Cum auzi Simon Petru că e Domnul, se încinse cu haina, căci era dezbrăcat, şi se aruncă în mare³⁰. Petru este credinţa. Şi se aruncă în mare, plin de o îndrăzneală minunată. Cu dragostea lui Ioan şi credinţa lui Petru, până unde vom ajunge noi?

Sufletele sunt ale lui Dumnezeu

Ceilalţi discipoli veniră cu barca, trăgând plasa cu peştii, deoarece nu era departe de uscat, ci ca la vreo două sute de coţi³¹. Imediat, pun peştele la picioarele Domnului, pentru că este al lui. Ca să învăţăm că sufletele sunt ale lui Dumnezeu, că nimeni de pe acest pământ nu poate să îşi atribuie această proprietate, că apostolatul Bisericii – vestirea sa şi realitatea mântuirii – nu se bazează pe prestigiul unor persoane, ci pe harul divin.

Isus Cristos îl întreabă pe Petru, de trei ori, ca şi cum ar vrea să îi dea o repetată posibilitate de a repara tripla negaţie. Petru deja a învăţat, din propria sa mizerie: este profund convins, conştient de slăbiciunea sa că este de prisos îngâmfarea temerară. De aceea, pune totul în mâinile lui Cristos. Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Doamne, tu le ştii pe toate, tu ştii că te iubesc³². Şi ce răspunde Cristos? Păstoreşte mieii mei, păstoreşte oile mele³³. Nu alte tale, nu ale voastre: ale mele! Pentru că el l-a creat pe om, el l-a mântuit, el a răscumpărat fiecare suflet, unul câte unul – repet –, cu preţul sângelui său.

Când donatiştii, în secolul al V-lea, îşi organizau atacurile împotriva catolicilor, susţineau că este imposibil ca episcopul de Hippona, Augustin, să fi predicat adevărul, pentru că a fost un mare păcătos. Iar sfântul Augustin le-a sugerat fraţilor lui în credinţă cum trebuie să răspundă: Augustin este episcop în Biserica Catolică; el duce povara sa, pentru care trebuie să îi dea socoteală lui Dumnezeu. L-am cunoscut între cei buni. Dacă este rău, el o ştie; dacă este bun, nici măcar atunci nu îmi pun în el speranţa. Pentru că primul lucru pe care l-am învăţat în Biserica Catolică este să nu-mi pun speranţa într-un om³⁴.

Nu facem apostolatul nostru. În acest caz, ce am putea să spunem? Facem – pentru că Dumnezeu vrea acest lucru, pentru că aşa ne-a poruncit: Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi evanghelia³⁵ – apostolatul lui Cristos. Greşelile sunt ale noastre; roadele, ale Domnului.

Îndrăzneală pentru a vorbi despre Dumnezeu

Şi cum vom îndeplini acest apostolat? Înainte de toate, cu exemplul, trăind în acord cu voinţa Tatălui, aşa cum Isus Cristos, cu viaţa şi cu învăţăturile sale, ne-a arătat. Adevărata credinţă este aceea care nu permite ca acţiunile să fie în contradicţie cu ceea ce se afirmă prin cuvinte. Examinând comportamentul nostru personal, trebuie să ne măsurăm autenticitatea credinţei. Nu suntem credincioşi adevăraţi, dacă nu ne străduim să realizăm prin acţiunile noastre ceea ce mărturisim prin vorbe.

Acum este potrivit să ne aducem aminte şi să ne gândim la un episod, care arată concludent acea minunată vigoare apostolică a primilor creştini. Nu trecuse un sfert de secol de când Isus se înălţase la ceruri, şi deja în multe oraşe şi sate ajunsese faima lui. În Efes, ajunge un bărbat, pe nume Apolo, om îndemânatic la cuvânt şi tare în Scripturi. Acesta era instruit în calea Domnului şi cu înflăcărare de suflet vorbea şi învăţa fără greş cele privitoare la Isus, deşi nu cunoştea decât botezul lui Ioan³⁶.

În mintea acestui om pătrunsese deja lumina lui Cristos: auzise vorbindu-se despre el şi îl vestea altora. Dar încă îi mai rămăsese puţin din drum de făcut, pentru a se informa mai mult, a pătrunde totalitatea credinţei şi a-l iubi mai mult pe Domnul. Ascultă cuvintele lui o pereche căsătorită, Acvila şi Priscilla, amândoi creştini, şi nu rămân inactivi şi indiferenţi. Nu se gândesc: acesta deja ştie destule, nimeni nu ne pune să îi dăm lecţii. Cum erau suflete cu o autentică preocupare apostolică, se apropie de Apolo, îl luară cu ei şi-i explicară mai amănunţit calea Domnului³⁷.

Să privim, de asemenea, comportamentul sfântului Paul. Ţinut prizonier pentru că propovăduia învăţătura lui Cristos, nu pierde nicio ocazie de a răspândi evanghelia. În faţa lui Festus şi a lui Agripa, nu ezită să declare: Cu ajutorul primit de la Dumnezeu, până în ziua de azi stau ca martor pentru mici şi mari, fără să predic nimic în afara celor ce Profeţii şi Moise au spus că se vor înfăptui, că Isus Cristos va pătimi, că el cel dintâi va învia din morţi şi va vesti lumina, atât acestui popor, cât şi păgânilor³⁸.

Apostolul nu tace, nu îşi ascunde credinţa, nici activitatea sa de apostol, care a motivat ura celor care îl persecutau: continuă să vestească mântuirea tuturor oamenilor. Şi, cu îndrăzneală minunată, îi ripostează lui Agripa: Crezi în profeţi, Agripa, Măria ta? Crezi, o ştiu³⁹. Când Agripa comentează: Mai că mă îndupleci să mă fac creştin. Paul răspunse: Să dea Dumnezeu ca, fie curând, fie târziu, nu numai tu, dar şi toţi cei care mă ascultă astăzi, să deveniţi astfel ca şi mine, în afară de aceste lanţuri⁴⁰.

De unde a scos sfântul Paul această forţă? Omnia possum in eo qui me confortat⁴¹!, toate le pot, pentru că doar Dumnezeu îmi dă această credinţă, această speranţă, această caritate. Mi se pare foarte dificil să cred în eficienţa supranaturală a unui apostolat care nu este sprijinit, centrat solid, pe o viaţă de relaţie continuă cu Dumnezeu. În toiul muncii, da; în casă sau în mijlocul străzii, cu toate problemele care se ivesc în fiecare zi, unele mai importante decât altele. Acolo, nu în altă parte, dar cu inima în Domnul. Şi atunci cuvintele, acţiunile noastre – chiar şi mizeriile noastre! – vor răspândi acest bonus odor Christi⁴², buna mireasmă a lui Cristos, pe care ceilalţi oameni o vor observa cu siguranţă: iată un creştin.

Dacă vei recunoaşte tentaţia de a te întreba: cine m-a pus să mă amestec în asta? Ar trebui să îţi răspund: Te pune – ţi-o cere – însuşi Cristos. Secerişul este întins, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l dar pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul său⁴³. Să nu tragi concluzia comodă: nu sunt bun pentru asta, pentru asta sunt deja alţii; aceste sarcini mi se par ciudate. Nu, pentru asta nu sunt alţii; dacă tu poţi să spui asta, toţi ar putea să spună acelaşi lucru. Rugămintea lui Cristos se adresează tuturor şi fiecăruia dintre creştini. Nimeni nu este scutit: nici din motive de vârstă, nici de sănătate, nici de meserie. Nu există scuze de niciun fel. Sau dăm roade de apostolat, sau credinţa noastră va fi sterilă.

În plus: cine a zis că, pentru a vorbi despre Cristos, pentru a-i răspândi doctrina, ar trebui să se facă lucruri neobişnuite, ciudate? Trăieşte viaţa ta obişnuită; munceşte acolo unde eşti, încercând să îndeplineşti îndatoririle cerute de starea ta, să faci bine munca specifică profesiei sau meseriei tale, crescând, îmbunătăţindu-te, în fiecare zi. Fii loial, înţelegător cu ceilalţi şi exigent cu tine însuţi. Mortifică-te şi fii vesel. Acesta va fi apostolatul tău. Şi, fără să găseşti motivul, fiindcă sesizezi slăbiciunile tale, cei care te înconjoară vor veni la tine şi, într-o discuţie naturală, simplă – la ieşirea de la muncă, la o reuniune de familie, în autobuz, într-o plimbare, oriunde – veţi vorbi despre neliniştile care sunt în sufletele tuturor, deşi câteodată unii nu vor să îşi dea seama: le vor înţelege mai bine, când vor începe să îl caute cu adevărat pe Dumnezeu.

Roag-o pe Maria, regina apostolorum, să te ajute să te hotărăşti să fii părtaş la aceste dorinţe de a semăna şi de a pescui, care tresaltă în inima Fiului său. Te asigur că, dacă începi, vei vedea, ca pescarii din Galileea, barca plină. Şi pe Cristos pe mal, care te aşteaptă. Pentru că pescuitul este al său.