Împrejurările în care se afla acel slujitor din parabolă, dator cu zece mii de talanţi²⁶, reflectă bine situaţia noastră în faţa lui Dumnezeu: nici noi nu avem cu ce să plătim datoria imensă pe care am contractat-o prin atâta bunătate divină, şi pe care am mărit-o din cauza păcatelor noastre personale. Chiar dacă luptăm vitejeşte, nu vom reuşi să înapoiem echitabil multul pe care Domnul ni l-a iertat. Dar neputinţa omenească este suplinită cu vârf şi îndesat de milostivirea divină. El se poate considera satisfăcut, şi ne poate ierta de datorie, pur şi simplu că este bun, că în veac este mila lui²⁷.

Parabola – v-o amintiţi bine – se termină cu o a doua parte, care este ca un contrapunct al precedentei. Acel slujitor, care abia fusese iertat de o datorie enormă, nu se milostiveşte de un coleg, care avea o biată datorie de o sută de dinari. Aici se arată clar meschinăria inimii sale. La modul strict vorbind, nimeni nu îi neagă dreptul de a cere ceea ce este al său; cu toate acestea, ceva se revoltă în noi şi ne sugerează că această atitudine intolerantă se îndepărtează de adevărata dreptate: nu este drept ca o persoană care, cu un moment înainte, primise un tratament de favoare şi de înţelegere, să nu reacţioneze cel puţin cu răbdare faţă de un datornic al său. Iată că dreptatea nu se manifestă exclusiv prin respectarea exactă a drepturilor şi a îndatoririlor, ca în problemele de aritmetică, rezolvate prin adunări şi scăderi.