Vă amintiţi parabola bunului samaritean? Un om a rămas căzut pe drum, rănit de hoţii care i-au furat şi ultima centimă. Au trecut pe acolo un preot al legii vechi şi, puţin după aceea, un levit; cei doi şi-au continuat drumul, fără să le pese. Dar un drumeţ samaritean, când ajunse la el şi-l văzu, i se făcu milă. Se apropie de el şi îi legă rănile, turnând ulei şi vin pe ele; îl urcă pe animalul său, îl duse la un han şi-i purtă de grijă⁶. Gândiţi-vă că acesta nu este un exemplu pe care Domnul îl dă doar pentru câteva suflete alese, pentru că imediat a adăugat, răspunzându-i celui care îl întrebase – fiecăruia dintre noi – : Du-te de fă şi tu la fel⁷.

Prin urmare, când în viaţa noastră personală sau în a altora observăm ceva ce nu merge, ceva care are nevoie de ajutorul spiritual şi uman pe care putem şi trebuie să îl dăm noi, fiii lui Dumnezeu, o manifestare clară de prudenţă ar fi oferirea remediului oportun, în profunzime, cu caritate şi cu forţă, cu sinceritate. Nu încap inhibiţiile. Este greşit să gândim că, cu omisiuni sau cu întârzieri, se rezolvă problemele.

Prudenţa cere ca, de fiecare dată când situaţia o cere, să se folosească medicamentul, fără paleative, după ce se descoperă rana infectată. La observarea celor mai mici simptome ale răului, fiţi sensibili, sinceri, atât când trebuie să vindecaţi, cât şi atunci când trebuie să primiţi acest ajutor. În aceste cazuri, trebuie să i se permită celui care se află în situaţia de a vindeca în numele lui Dumnezeu, să apese de departe, apoi din ce în ce mai de aproape, până când iese tot puroiul, astfel încât focarul de infecţie rămâne curat. În primul rând trebuie să procedăm aşa cu noi înşine şi cu aceia pe care, din dreptate sau din caritate, avem obligaţia de a-i ajuta, într-un mod special mă rog pentru părinţi, şi pentru cei care se dedică unor misiuni de formare şi de învăţare.