Prudenţa, virtute necesară

În pasajul din evanghelie amintit în Liturghia de astăzi, citim: Tunc abeuntes pharisaei, consilium inierunt ut caperent eum in sermone³; S-au întâlnit fariseii, ca să vorbească între ei cum ar putea să îl prindă pe Isus cu un cuvânt din ceea ce spusese. Nu uitaţi că această metodă a ipocriţilor este o tactică obişnuită şi în aceste timpuri; cred că iarba rea a fariseilor nu va dispărea niciodată din lume: mereu a fost de o fecunditate uimitoare. Poate Domnul o tolerează să crească, pentru a ne face prudenţi pe noi, fiii săi; pentru că virtutea prudenţei este indispensabilă oricui se află în situaţia de a sfătui, de a întări, de a corecta, de a aprinde, de a îmbărbăta. Şi chiar aşa, ca un apostol, profitând de împrejurările oferite de treburile obişnuite, trebuie să se poarte un creştin cu cei care îl înconjoară.

Îmi înalţ în acest moment inima la Dumnezeu şi îi cer, prin intermediul Fecioarei Preasfinte – care este în Biserică dar deasupra Bisericii: între Cristos şi Biserică, pentru a proteja, pentru a domni, pentru a fi mamă a oamenilor, cum este mama lui Isus Domnul nostru –; cer să ne acorde această prudenţă tuturor, şi în special celor care, amestecaţi în torentul circulator al societăţii, dorim să lucrăm pentru Dumnezeu: cu adevărat este bine pentru noi să învăţăm să fim prudenţi.