Lista numerelor

Când mă adresez vouă, când conversăm toţi împreună cu Dumnezeu, Domnul nostru, continui cu voce tare rugăciunea mea personală: îmi place să amintesc acest lucru foarte des. Şi voi trebuie să vă străduiţi, de asemenea, să alimentaţi rugăciunea voastră în interiorul sufletelor voastre, chiar şi atunci când, într-o împrejurare sau alta, ca aceea de azi, de exemplu, ne vedem siliţi să tratăm o temă care nu pare, la prima vedere, prea potrivită pentru un dialog de dragoste, pentru că asta este discuţia noastră cu Domnul. Spun la prima vedere, pentru că tot ce ni se întâmplă, tot ce se întâmplă lângă noi poate şi trebuie să fie temă de meditaţie.

Trebuie să vă vorbesc despre timp, despre acest timp care trece. Nu o să repet cunoscuta afirmaţie că un an în plus este un an în minus... Nici nu vă sugerez să întrebaţi prin jur ce cred unii şi alţii despre trecerea zilelor, pentru că, probabil – dacă aţi face acest lucru –, aţi auzi răspunsuri de genul: Tinereţe, comoară divină, care pleci pentru a nu te mai întoarce... Deşi nu exclud nici că aţi putea auzi şi alte consideraţii, cu mai mult sens supranatural.

Nu vreau nici să mă limitez la punctul concret al scurtimii vieţii, cu accente de nostalgie. Pe noi, creştinii, efemeritatea călătoriei pământeşti ar trebui să ne impulsioneze să profităm mai bine de timp, în niciun caz să ne temem de Domnul nostru şi cu atât mai puţin să privim moartea ca pe un final dezastruos. Un an care se încheie – s-a spus în mii de feluri, mai mult sau mai puţin poetice –, cu harul şi cu milostivirea lui Dumnezeu, este încă un pas care ne apropie de cer, patria noastră definitivă.

Gândindu-mă la această realitate, înţeleg foarte bine acea exclamaţie pe care sfântul Paul le-o scrie corintenilor: Tempus breve est¹!, ce scurtă este durata trecerii noastre pe pământ! Aceste cuvinte, pentru un creştin coerent, răsună în cea mai profundă intimitate a inimii sale ca un reproş în faţa lipsei de generozitate, şi ca o invitaţie constantă de a fi leal. Într-adevăr, este scurt timpul nostru pentru a iubi, pentru a da, pentru a ispăşi. Nu este corect, de aceea, să îl irosim, nici să aruncăm, iresponsabil, această comoară pe fereastră: nu putem să irosim această etapă în lume pe care Dumnezeu ne-o încredinţează fiecăruia.

Dar să urmăm firul parabolei. Şi fecioarele nechibzuite ce fac? Începând din acel moment îşi dedică strădaniile pregătirii în aşteptarea soţului: merg să cumpere ulei. Dar s-au hotărât târziu şi, în timp ce mergeau să cumpere ulei, a venit mirele; cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi s-a închis uşa. Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne⁵!”. Nu au rămas inactive: au încercat ceva... Dar au auzit vocea care le răspunde cu duritate: Nu vă cunosc⁶! Nu au ştiut sau nu au vrut să se pregătească cu solicitudinea datorată, şi au uitat să-şi ia măsura de precauţie înţeleaptă de a cumpăra din timp ulei. Le-a lipsit generozitatea pentru a îndeplini până la capăt puţinul care li s-a încredinţat. Aveau, de fapt, la dispoziţie multe ore, dar le-au irosit.

Să ne gândim cu curaj la viaţa noastră. De ce nu găsim, uneori, acele minute pentru a termina cu dragoste lucrul care ne revine şi care este mijlocul sfinţirii noastre? De ce neglijăm obligaţiile familiale? De ce ne grăbim în momentele de rugăciune, în momentele când asistăm la sfânta Liturghie? De ce ne lipsesc seninătatea şi calmul pentru a ne îndeplini îndatoririle şi ne lăsăm fără nicio grabă conduşi de capriciile personale? Mi-aţi putea răspunde: sunt fleacuri. Da, e adevărat: dar aceste fleacuri sunt uleiul, uleiul nostru, care menţine flacăra vie şi lumina aprinsă.

Acesta este rodul rugăciunii de azi: să ne convingem că drumul nostru pe pământ – în toate împrejurările şi în toate perioadele – este pentru Dumnezeu, că este o comoară de slavă, o reflectare celestă; că este, în mâinile noastre, o minune pe care trebuie să o administrăm, cu simţul responsabilităţii şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu: fără să fie necesar să ne schimbăm starea, în mijlocul străzii, sanctificând însăşi profesia sau ocupaţia şi viaţa din căminul nostru, relaţiile sociale, orice activitate care pare doar pământească.

Când aveam 26 de ani şi am perceput în toată profunzimea angajamentul de a-l sluji pe Dumnezeu în Opus Dei, i-am cerut din tot sufletul 80 de ani de seriozitate. I-am cerut mai mulţi ani Dumnezeului meu – cu ingenuitate de începător, infantilă – pentru a şti să folosesc timpul, pentru a învăţa să profit de fiecare minut în serviciul său. Domnul ştie să acorde aceste bogăţii. Poate tu şi eu vom ajunge să putem să spunem: Înţeleg mai mult decât cei bătrâni, căci am păzit îndrumările tale³⁶. Tinereţea nu trebuie să echivaleze cu nepăsarea, după cum nici părul alb nu înseamnă, neapărat, prudenţă şi înţelepciune.

Aleargă cu mine la mama lui Cristos: mama noastră, care l-ai văzut pe Isus crescând, care l-ai văzut folosindu-şi timpul pe când trăia printre oameni: învaţă-mă să îmi folosesc zilele în slujba Bisericii şi a sufletelor; învaţă-mă să aud, în adâncul inimii mele, ca pe un reproş duios, mamă bună, atâta timp cât o să fie necesar, că timpul meu nu îmi aparţine, pentru că este al Tatălui nostru care este în ceruri.