Lista numerelor

A începe este un lucru pe care îl fac mulţi; a termina, doar puţini, iar între aceşti puţini trebuie să fim noi cei care încercăm să ne comportăm ca fii ai lui Dumnezeu. Nu uitaţi: doar sarcinile terminate cu dragoste, bine îndeplinite, merită acea laudă a Domnului, care poate fi citită în Sfânta Scriptură: Mai bun este sfârşitul lucrării decât începutul ei¹.

Poate m-aţi auzit deja în alte convorbiri spunând această anecdotă; în orice caz, vreau să v-o amintesc din nou, pentru că este foarte plastică, plină de învăţăminte. Odată, căutam în Ritualul roman formula de binecuvântare a ultimei pietre dintr-un edificiu, cea importantă, pentru că reuneşte, ca un simbol, munca grea, plină de râvnă şi perseverentă a multor persoane, timp de mulţi ani. Am fost surprins când am văzut că nu exista; trebuia să mă mulţumesc cu un benedictio ad omnia, cu o binecuvântare generală. Vă mărturisesc că mi s-a părut imposibil să existe această lacună şi am revăzut pe îndelete, dar inutil, cuprinsul ritualului.

Mulţi creştini au pierdut convingerea că integritatea vieţii, cerută de Domnul de la fiii săi, impune o grijă reală în îndeplinirea sarcinilor proprii, pe care trebuie să le sanctifice, coborând până la cele mai mici detalii.

Nu putem să-i oferim Domnului ceva ce, în bietele limitări omeneşti, nu este perfect, fără cusur, făcut cu atenţie chiar şi pentru detaliile mărunte: Dumnezeu nu acceptă un lucru de mântuială. Să nu aduci ceva care are vreun defect, ne atenţionează Sfânta Scriptură, căci nu-ţi va fi primit². De aceea, munca fiecăruia, acel lucru care ne ocupă zilele şi ne solicită energiile, trebuie să fie o ofrandă demnă pentru Creator, operatio Dei, lucrare a lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu: într-un cuvânt, un lucru terminat, făcut impecabil.

Munca, participare a puterii divine

De la începutul creării sale, omul – nu am inventat eu asta – a trebuit să muncească. Este suficient să deschidem Sfânta Scriptură la primele pagini, şi acolo se citeşte că – înainte să intre păcatul în omenire şi, ca o consecinţă a acestei ofense, moartea şi pedepsele şi mizeria⁵– Dumnezeu l-a modelat pe Adam dintr-o bucată de lut şi a creat pentru el şi pentru urmaşii lui această lume atât de frumoasă, ut operaretur et custodiret illum⁶, ca să o lucreze şi să o păzească.

Trebuie să fim convinşi, de aceea, că munca este o realitate minunată, care ni se impune ca o lege inexorabilă, căreia toţi, într-un fel sau altul, îi suntem supuşi, deşi unii încearcă să se eschiveze. Învăţaţi bine: această obligaţie nu a apărut ca o urmare a păcatului originar, nici nu se reduce la o invenţie a timpurilor moderne. Este vorba despre un mijloc necesar pe care Dumnezeu ni-l încredinţează aici, pe pământ, dilatând zilele noastre şi făcându-ne părtaşi la puterea lui creatoare, ca să ne câştigăm existenţa şi, în acelaşi timp, să culegem roade pentru viaţa veşnică⁷: Omul se naşte pentru a munci, ca păsările pentru a zbura⁸.

Îmi veţi spune că au trecut multe secole şi că puţini gândesc în acest mod; că majoritatea se ostenesc din motive diferite: unii, pentru bani; alţii, pentru a întreţine o familie; alţii, pentru a dobândi o anumită poziţie socială, pentru a-şi dezvolta capacităţile, pentru a-şi satisface dezordonatele lor pasiuni, pentru a contribui la progresul social. Şi, în general, abordează ocupaţiile lor ca pe o necesitate de care nu pot scăpa.

În faţa acestei viziuni josnice, egoiste, mârşave, tu şi eu trebuie să ne reamintim şi să le reamintim celorlalţi că suntem fii ai lui Dumnezeu, cărora, ca şi acelor personaje din parabola evanghelică, Tatăl nostru ne-a adresat aceeaşi invitaţie: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea⁹!. Vă asigur că, dacă ne străduim zilnic să ne gândim astfel la obligaţiile noastre personale, ca la o cerinţă divină, vom învăţa să terminăm sarcina pe care o avem cu cea mai mare perfecţiune umană şi supranaturală de care suntem în stare. Poate vreodată ne revoltăm – ca fiul mai mare, care a răspuns: Nu vreau¹⁰! –, dar vom şti să reacţionăm, cuprinşi de remuşcări, şi ne vom dedica cu mai multă râvnă îndeplinirii îndatoririlor.

Iertaţi-mi această digresiune şi, cu toate că nu ne-am îndepărtat de la temă, să revenim la firul călăuzitor. Să fiţi convinşi că vocaţia profesională este parte esenţială, inseparabilă, a condiţiei noastre de creştini. Domnul vă vrea sfinţi în locul în care sunteţi, în profesia pe care aţi ales-o indiferent din ce motive: mie toţi mi se par buni şi nobili – atâta timp cât nu se opun legii divine –, şi capabili să fie ridicaţi în planul supranatural, adică integraţi în acest curent de dragoste care defineşte viaţa unui fiu al lui Dumnezeu.

Nu pot să nu simt o anume îngrijorare atunci când cineva, vorbind despre munca sa, îşi ia un aer de victimă, afirmă că îi răpeşte nu ştiu câte ore pe zi şi, în realitate, nu face nici jumătate din lucrul multora dintre colegii lui de breaslă care, la urma urmelor, sunt conduşi doar de criterii egoiste sau, cel puţin, pur omeneşti. Toţi cei care suntem aici, menţinând un dialog personal cu Isus, desfăşurăm o ocupaţie anumită: medic, avocat, economist... Gândiţi-vă puţin la colegii voştri, care sunt cunoscuţi prin prestigiul lor profesional, prin onestitatea lor, prin serviciul lor plin de abnegaţie. Nu dedică multe ore din zi – şi chiar din noapte – îndeplinirii unei sarcini? Nu avem nimic de învăţat de la ei?

În timp ce vorbesc, şi eu îmi examinez comportamentul şi vă mărturisesc că, punând această întrebare, simt un pic de ruşine şi dorinţa imediată de a-i cere iertare lui Dumnezeu, gândindu-mă la răspunsul meu atât de slab, atât de îndepărtat de misiunea pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o în lume. Cristos – scrie un părinte al Bisericii – ne-a lăsat să fim ca felinarele; să ne transformăm în învăţători ai celorlalţi; să acţionăm ca un ferment; să trăim ca îngerii între oameni, ca adulţii între copii, ca fiinţe spirituale între oameni doar raţionali; să fim sămânţă; să dăm roade. Nu ar fi nevoie să deschidem gura dacă viaţa noastră s-ar desfăşura în acest mod. De prisos ar fi cuvintele, dacă le-am arăta faptele. Nu ar mai fi niciun singur păgân dacă noi am fi cu adevărat creştini¹².

Luptaţi împotriva acestei excesive indulgenţe pe care fiecare o are faţă de sine însuşi: fiţi exigenţi cu voi! Uneori ne gândim prea mult la sănătate; la odihnă, care nu trebuie să lipsească, tocmai pentru că este necesară ca să ne întoarcem la lucru cu forţe reînnoite. Dar această odihnă – am scris deja de mulţi ani – nu înseamnă a nu face nimic: înseamnă să facem activităţi care cer mai puţin efort.

Alteori, cu false scuze, suntem destul de comozi, uităm de binecuvântata responsabilitate care apasă asupra umerilor noştri, ne mulţumim cu ceea ce este suficient pentru a ieşi la liman, ne lăsăm convinşi de justificări neîntemeiate pentru a sta cu mâinile încrucişate, în timp ce Satana şi aliaţii lui nu îşi iau vacanţă. Ascultă cu atenţie, şi meditează, ceea ce le scria sfântul Paul creştinilor care, de meserie, erau servitori: îi îndemna să îşi asculte stăpânii, slujindu-i nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bunăvoinţă, ca Domnului, iar nu oamenilor¹⁴. Ce sfat bun, să-l urmăm tu şi eu!

Să îi cerem lumină lui Isus Cristos, Domnul nostru, şi să îl rugăm să ne ajute să descoperim, în fiecare clipă, acest sens divin care transformă vocaţia noastră profesională în axul pe care se fundamentează şi în jurul căreia se roteşte chemarea noastră la sfinţenie. În evanghelie citiţi că Isus era cunoscut ca faber, filius Mariae¹⁵, muncitorul, tâmplarul, fiul Mariei: deci şi noi, cu mândrie sfântă, trebuie să demonstrăm cu fapte că suntem muncitori, bărbaţi şi femei ai muncii!

Dat fiind că trebuie să ne comportăm tot timpul ca nişte trimişi ai lui Dumnezeu, trebuie să fim foarte conştienţi că nu îl slujim cu loialitate când ne abandonăm sarcina; când nu împărtăşim cu ceilalţi râvna şi abnegaţia în îndeplinirea îndatoririlor profesionale; când suntem consideraţi leneşi, neserioşi, frivoli, dezordonaţi, înceţi, inutili... Pentru că acela care neglijează aceste obligaţii aparent mai puţin importante cu greu va învinge în celelalte aspecte ale vieţii interioare, care, cu siguranţă, cere mai mult efort. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, cu siguranţă, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mai mari¹⁶.