Lista numerelor

Drumul creştinului

Ce limpede apare învăţătura lui Cristos! Ca de obicei, să deschidem Noul Testament, de data aceasta la capitolul 11 după sfântul Matei: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inimă⁴. Îţi dai seama? Trebuie să învăţăm de la El, de la Isus, unicul nostru model. Dacă vrei să mergi înainte prevenind greşelile şi rătăcirile, nu trebuie decât să mergi pe unde El a mers, să-ţi sprijini tălpile pe amprenta paşilor săi, să te scufunzi în inima sa umilă şi răbdătoare, să bei din izvorul poruncilor şi al devoţiunilor sale; într-un cuvânt, trebuie să te identifici cu Isus Cristos, trebuie să încerci să te transformi cu adevărat în alt Cristos între fraţii tăi, oamenii.

Ca să nu existe nicio neînţelegere, să citim alt fragment după sfântul Matei. În capitolul 16, Domnul îşi explică mai precis doctrina: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească⁵. Drumul lui Dumnezeu este unul al renunţării, al mortificării, al dăruirii, dar nu al tristeţii sau al descurajării.

Uită-te la exemplul lui Cristos, din ieslea din Betleem până la tronul Calvarului. Gândeşte-te la abnegaţia sa, la privaţiunile pe care le-a suferit: foame, sete, oboseală, căldură, nesomn, maltratări, neînţelegeri, lacrimi⁶...; şi bucuria sa de a salva omenirea întreagă. Mi-ar plăcea dacă acum ţi-ai întipări profund în minte şi în inimă – ca să meditezi asupra acestui lucru de multe ori şi să îl traduci în consecinţe practice – acel rezumat făcut de sfântul Paul, când i-a invitat pe cei din Efes să urmeze fără şovăială paşii Domnului: Deveniţi, aşadar, imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte copii dragi, şi trăiţi în iubire, precum şi Cristos ne-a iubit şi s-a dat pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă⁷.

Poate că până în acest moment nu ne-am simţit îndemnaţi să urmăm atât de îndeaproape paşii lui Cristos. Poate nu am înţeles că putem uni micile noastre renunţări cu sacrificiul lui ispăşitor; pentru păcatele noastre, pentru păcatele omului din toate epocile, pentru această lucrare stricată de Lucifer care continuă să-i opună lui Dumnezeu acel non serviam! al său. Cum vom îndrăzni să spunem fără ipocrizie: Doamne, mă dor ofensele care rănesc inima ta binevoitoare, dacă nu ne hotărâm să ne privăm de un nimic sau să oferim un sacrificiu minuscul pentru slava dragostei sale? Penitenţa – adevărata reparaţie – ne lansează pe drumul încredinţării, al carităţii. Dăruirea pentru a repara şi caritate pentru a-i ajuta pe ceilalţi, la fel cum Cristos ne-a ajutat pe noi.

De acum înainte, grăbiţi-vă să iubiţi. dragostea ne va împiedica plângerile, protestele. Pentru că deseori suportăm contrarietăţile, da; dar ne plângem; şi atunci, pe lângă faptul că pierdem harul lui Dumnezeu, îi retezăm calea pentru viitoare cerinţe. Hilarem enim datorem diligit Deus²⁴. Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie, cu spontaneitatea care se naşte dintr-o inimă îndrăgostită, fără zarva celui care se dăruieşte ca şi cum ar face o favoare.

Viaţă obişnuită şi contemplaţie

Ne întoarcem la sfânta evanghelie şi ne oprim la ceea ce ne arată sfântul Matei, în capitolul 21. Ne relatează că Isus, când se întorcea în oraş, flămânzi, văzând un smochin lângă drum, se duse către el²⁵. Ce bucurie, Doamne, să te văd flămând, să te văd, de asemenea, lângă fântâna din Sihar, însetat²⁶! Te contemplu perfectus Deus, perfectus homo²⁷; Dumnezeu adevărat, dar om adevărat: cu carne ca a mea. S-a despuiat pe sine însuşi şi a luat fire de sclav²⁸, pentru ca eu să nu mă îndoiesc niciodată că mă înţelege, că mă iubeşte.

Îi era foame. Când obosim – în muncă, în studiu, în misiunea apostolică –, atunci când se întunecă orizontul, să îl privim pe Cristos: pe Isus bun, pe Isus obosit, pe Isus flămând şi însetat. Cum te faci înţeles, Doamne! Cum te faci iubit! Te arăţi la fel cu noi, în toate, mai puţin păcatul: ca să vedem că, împreună cu tine, vom putea să învingem înclinaţiile noastre proaste, vinovăţiile noastre. Pentru că nu contează nici oboseala, nici foamea, nici setea, nici lacrimile... Cristos a obosit, i-a fost foame, i-a fost sete, a plâns. Ceea ce contează este lupta – o confruntare amabilă, pentru că Domnul rămâne mereu alături de noi – pentru a îndeplini voinţa Tatălui care este în ceruri²⁹.

Imaginaţi-vă deseori în mijlocul personajelor Noului Testament. Savuraţi acele scene mişcătoare în care Învăţătorul acţionează cu gesturi divine şi umane, sau relatează cu sensuri umane şi divine istoria sublimă a iertării, cea a dragostei sale neîntrerupte pentru fiii săi. La fel, sesizăm noi acum cerul în actualitatea perenă a evangheliei; se palpează, se observă, se poate afirma că se atinge cu mâinile protecţia divină; un sprijin care câştigă în vigoare, când mergem înainte în pofida poticnelilor, când începem şi reîncepem, pentru că aceasta este viaţa interioară, trăită cu speranţa în Dumnezeu.

Fără această râvnă de a depăşi obstacolele dinăuntru şi din afară, nu ni se va acorda premiul. Atletul nu primeşte cununa dacă nu a luptat după regulă²¹, şi nu ar fi autentică lupta, dacă ar lipsi adversarul cu care să lupţi. Prin urmare, dacă nu există adversar, nu va fi cununa; pentru că nu se poate avea un învingător acolo unde nu este un învins²².

Departe de a ne descuraja, contrarietăţile trebuie să fie un stimulent pentru a creşte ca creştini: în această luptă ne sfinţim, iar munca noastră apostolică dobândeşte mai mare eficienţă. Meditând asupra acestor momente în care Isus Cristos – în Grădina Măslinilor şi, mai târziu, în abandonul şi în batjocura crucii – acceptă şi iubeşte voinţa Tatălui, în timp ce simte greutatea imensă a patimilor, trebuie să ne convingem că pentru a-l imita pe Cristos, pentru a fi buni discipoli ai săi, trebuie să-i urmăm sfatul: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²³. Pentru aceasta, îmi place să îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale.

Înţelegeţi: dacă, bătând un cui în perete, nu întâlniţi rezistenţă, ce aţi putea să atârnaţi acolo? Dacă nu ne întărim, cu ajutor divin, prin sacrificiu , nu vom atinge condiţia de instrumente ale Domnului. În schimb, dacă ne hotărâm să profităm cu bucurie de contrarietăţi, din dragoste pentru Dumnezeu, nu ne va fi greu în faţa a ceea ce este dificil şi neplăcut, în faţa a ceea ce este dur şi incomod, să exclamăm cu apostolii Iacob şi Ioan: Putem²⁴!

Dar să nu uitaţi că a fi cu Isus înseamnă, cu siguranţă, să ne întâlnim cu crucea lui. Când ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu, se întâmplă deseori ca el să permită să gustăm durerea, singurătatea, contradicţiile, calomniile, defăimările, ironiile, interioare şi exterioare: pentru că vrea să ne conformăm chipului şi asemănării lui şi permite, de asemenea, să ni se spună nebuni şi să fim luaţi drept neştiutori.

Este momentul să iubim mortificarea pasivă, care vine – pe ascuns sau cu neruşinare şi insolenţă – când nu o aşteptăm. Vor ajunge să fie rănite oile, cu pietre care ar fi trebuit aruncate asupra lupilor: cel care îl urmează pe Cristos va vedea pe pielea sa că aceia care ar trebui să îl iubească se poartă cu el într-un mod care merge de la neîncredere la ostilitate, de la suspiciune la ură. Îl privesc cu suspiciune, ca pe un mincinos, pentru că nu cred că ar putea avea o relaţie personală cu Dumnezeu, o viaţă interioară; în schimb, faţă de un ateu sau de un indiferent, aceiaşi oameni de obicei zvăpăiaţi şi neruşinaţi, se umplu de amabilitate şi de înţelegere.

Şi poate că Domnul permite ca discipolul său să se vadă atacat cu arma, care niciodată nu face cinste celui care o foloseşte, a injuriilor personale; cu folosirea locurilor comune, rod tendenţios şi vinovat al unei propagande masive şi mincinoase: pentru că nu toţi au bun simţ şi măsură.

Cei care sprijină o teologie incertă şi o morală relaxată, fără frâne; cei care urmează după bunul lor plac o Liturghie îndoielnică, cu o disciplină de hippies şi o conducere iresponsabilă, nu este de mirare că propagă împotriva celor care doar vorbesc despre Isus Cristos zvonuri, suspiciuni, false denunţuri, ofense, maltratări, umilinţe, bârfe şi batjocuri de toate felurile.

Aşa sculptează Isus sufletele alor săi, fără să înceteze să le dea în interior seninătate şi bucurie, pentru că înţeleg foarte bine că – alăturând sute de minciuni – demonii nu sunt capabili să facă un adevăr: şi întipăreşte în vieţile lor convingerea că le va fi uşor doar când se hotărăsc să nu le fie.