Lista numerelor

Îmi vei spune, poate: şi pentru ce ar trebui să mă străduiesc? Nu îţi răspund eu, ci sfântul Paul: Dragostea lui Cristos ne constrânge¹⁰. Întreg cuprinsul unei existenţe este puţin pentru a lărgi frontierele carităţii tale. De la începuturile Opus Dei mi-am manifestat marea mea râvnă repetând neobosit, pentru sufletele generoase care se vor hotărî să-l traducă în fapte, acel strigat al lui Cristos: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi¹¹. Ne vor cunoaşte tocmai prin asta, întrucât caritatea este punctul de plecare al oricărei activităţi a unui creştin.

El, care este puritatea însăşi, ne asigură că discipolii lui nu vor fi recunoscuţi după curăţenia vieţii lor. El, care este austeritatea, care nu are nici măcar o piatră pe care să îşi culce capul¹², care a petrecut atâtea zile în post şi meditaţie¹³, nu le spune apostolilor: Vă vor recunoaşte ca aleşi ai mei pentru că nici nu mâncaţi, nici nu beţi.

Viaţa curată a lui Cristos era – cum a fost şi va fi în toate epocile – o palmă pentru acea societate de atunci, care era, ca şi acum, deseori, atât de putredă. Sobrietatea lui, altă lovitură de bici pentru cei care erau într-un banchet continuu, provocându-şi voma după ce mâncau, ca să poată să continue să mănânce, împlinind până la ultima literă cuvintele lui Saul: Îşi transformă pântecele într-un zeu¹⁴.

Principalul apostolat pe care noi, creştinii, trebuie să îl realizăm în lume, cea mai bună mărturie a credinţei, este să facem în aşa fel încât în interiorul Bisericii să se respire climatul autenticei carităţi. Când nu ne iubim cu adevărat, când există atacuri, calomnii şi certuri, cine se va simţi atras de cei care susţin că predică vestea bună a evangheliei?

Este foarte uşor, foarte la modă, să spui din gură că iubeşti toate creaturile, credincioase sau necredincioase. Dar dacă acela care vorbeşte astfel îi tratează rău pe fraţii întru credinţă, mă îndoiesc că în comportamentul său ar exista altceva decât o vorbărie ipocrită. În schimb, când iubim în inima lui Cristos pe cei cu care suntem fraţi dintr-un acelaşi Tată, suntem asociaţi în aceeaşi credinţă şi suntem moştenitori ai unei aceleiaşi speranţe¹³, sufletul nostru se măreşte şi arde de năzuinţa ca toţi să se apropie de Domnul nostru.

Vă amintesc exigenţele carităţii şi poate cineva s-ar gândi că lipseşte tocmai această virtute dintre cuvintele pe care tocmai le-am rostit. Nimic mai opus realităţii. Vă pot asigura că, cu o sfântă mândrie şi fără false ecumenisme, m-am umplut de bucurie când la Conciliul Vatican II a prins contur cu reînnoită intensitate această preocupare de a duce adevărul celor care merg departe de unicul drum, cel al lui Isus, pentru că mă mistuie dorinţa ca întreaga omenire să se mântuiască.

Da, a fost foarte mare bucuria mea, şi pentru că era confirmat din nou un apostolat atât de drag Opus Dei, apostolatul ad fidem, care nu respinge pe nicio persoană, şi îi admite pe necreştini, pe atei, pe păgâni, pentru ca în măsura posibilului să participe la bunurile spirituale ale Asociaţiei¹⁴ noastre: acest lucru are o lungă istorie, de durere şi de loialitate pe care am povestit-o cu alte ocazii. De aceea repet, fără teamă, că eu consider o râvnă ipocrită, mincinoasă, cea care ne îndeamnă să îi tratăm bine pe cei care sunt departe, în timp ce îi călcăm în picioare sau îi dispreţuim pe cei care trăiesc aceeaşi credinţă cu a noastră. Nu cred nici că îţi pasă de ultimul sărman de pe stradă, dacă îi martirizezi pe cei din casa ta; dacă rămâi indiferent la bucuriile lor, la durerile lor şi la neplăcerile lor; dacă nu te străduieşti să înţelegi sau să treci cu vederea defectele lor, dacă nu sunt o ofensă împotriva lui Dumnezeu.

Nu vă mişcă faptul că apostolul Ioan, deja în vârstă, foloseşte cea mai mare parte a uneia dintre epistolele sale implorându-ne să ne comportăm potrivit acestei doctrine divine? Dragostea care trebuie să medieze între creştini se naşte de la Dumnezeu, care este dragoste. Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu. Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste¹⁵. Vorbeşte îndelung despre caritatea fraternă, pentru că prin Cristos am fost transformaţi în fii ai lui Dumnezeu: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu¹⁶.

Şi, în timp ce loveşte cu putere conştiinţele noastre, ca să devină mai sensibile la harul divin, insistă asupra faptului că am primit o dovadă minunată a iubirii Tatălui pentru oameni: Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic născut, ca noi să avem viaţă prin el¹⁷. Domnul a luat iniţiativa, venind în întâmpinarea noastră. Ne-a dat acest exemplu, ca să mergem cu el să-i slujim pe ceilalţi, pentru ca – îmi place să o repet – să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta. Trebuie să ne comportăm aşa, pentru că am fost făcuţi fii ai aceluiaşi Tată, ai acestui Tată care nu a stat în cumpănă să ni-l încredinţeze pe Fiul său preaiubit.