Lista numerelor

Voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi, să vă feriţi de desfrâu; fiecare dintre voi să ştie păstra corpul său cu sfinţenie şi respect, nu cu dorinţă pătimaşă, ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu¹². Îi aparţinem total lui Dumnezeu, cu suflet şi trup, cu carnea şi cu oasele, cu simţurile şi cu puterile. Rugaţi-l cu încredere: Isuse, păstrează inima noastră! O inimă mare, puternică şi caldă, şi afectuoasă, şi delicată, revărsând de caritate pentru tine, pentru a sluji toate sufletele.

Trupul nostru este sfânt, templul lui Dumnezeu, precizează sfântul Paul. Această remarcă a apostolului îmi aduce în minte chemarea universală la sfinţenie, pe care învăţătorul o adresează oamenilor: Estote vos perfecti sicut et Pater vester caelestis perfectus est¹³. Tuturor, fără discriminare de niciun fel, ne cere Domnul răspuns la har; fiecăruia, în conformitate cu situaţia sa personală, îi cere practicarea virtuţilor proprii fiilor lui Dumnezeu.

De aceea, amintindu-vă acum că un creştin trebuie să păstreze o castitate perfectă, mă refer la toţi: la cei singuri, care trebuie să menţină o abstinenţă strictă; şi la cei căsătoriţi, care trăiesc cast îndeplinind obligaţiile proprii stării lor.

Cu spiritul lui Dumnezeu, castitatea nu pare o greutate chinuitoare şi umilitoare. Este o afirmaţie plină de bucurie: iubirea, stăpânirea de sine, învingerea de sine nu le dă carnea, nici nu vin din instinct; provine din voinţă, mai ales dacă este unită cu voinţa Domnului. Pentru a fi caşti – şi nu doar continenţi sau cinstiţi –, trebuie să supunem pasiunile raţiunii, dar dintr-un motiv înalt, dintr-un impuls de dragoste.

Compar această virtute cu nişte aripi care ne permit să transmitem poruncile, doctrina lui Dumnezeu, în toate colţurile pământului, fără teamă că ne vom murdări de noroi. Aripile – şi ale acelor păsări maiestuoase, care se înalţă până acolo unde norii nu ajung – au o greutate, şi mai mare. Dar dacă ar lipsi, nu ar exista zborul. Întipăriţi-vă acest lucru în minte, hotărâţi să nu cedaţi dacă simţiţi atingerea ispitei, care se insinuează prezentând puritatea drept o greutate insuportabilă: curaj, sus! Până la soare, vânători de dragoste.

A-l purta pe Dumnezeu în trupurile noastre

Mereu mi-a provocat multă durere regula unora – a atâtora! – care aleg, ca linie călăuzitoare a învăţăturilor lor, necurăţia; lucru cu care reuşesc – am constatat în destul de multe suflete – contrariul a ceea ce pretind, pentru că este o substanţă mai lipicioasă decât smoala, şi deformează conştiinţele, cu complexe sau cu temeri, ca şi cum curăţenia sufletului ar fi un obstacol aproape de netrecut. Noi, nu; noi trebuie să tratăm sfânta puritate cu argumente pozitive şi curate, cu cuvinte simple şi clare.

A reflecta asupra acestei teme înseamnă a dialoga despre dragoste. Vă semnalez că mă ajută, pentru aceasta, să mă îndrept asupra Umanităţii Preasfinte a Domnului nostru, asupra acestei minuni inefabile a lui Dumnezeu care se umileşte până la a se face om, şi care nu se simte degradat pentru că a luat carne ca a noastră, cu toate limitările şi slăbiciunile sale, mai puţin păcatul; şi asta, pentru că ne iubeşte la nebunie! El nu se coboară prin micşorarea lui; în schimb, pe noi ne ridică, ne sfinţeşte în corp şi în suflet. A răspunde da dragostei lui, cu o duioşie clară, arzătoare şi ordonată, aceasta este virtutea castităţii.

Trebuie să strigăm lumii întregi, cu gura şi cu mărturia comportamentului nostru: Nu otrăviţi inima, ca şi cum am fi biete animale, dominate de instinctele cele mai joase. Un scriitor creştin explică astfel: Iată că nu este mică inima omului, pentru că îmbrăţişează atâtea lucruri. Măsura acestei măreţii nu este în dimensiunile sale fizice, ci în puterea gândirii sale, capabilă să atingă cunoaşterea atâtor adevăruri. În inimă este posibil să pregăteşti calea Domnului, să trasezi o cale dreaptă, ca să treacă pe acolo cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Cu o comportare onestă, cu lucrări ireproşabile, pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărarea, pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să meargă în voi fără piedici şi să vă dea cunoaşterea misterelor sale şi a venirii sale¹⁴.

Ne dezvăluie Sfânta Scriptură că această lucrare grandioasă a sanctificării, sarcina ascunsă şi magnifică a Sfântului Duh, se întâmplă în suflet şi în corp. Nu ştiţi oare că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? spune apostolul. Să iau atunci mădularele lui Cristos şi să le fac mădularele unei prostituate? (...) Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Aţi fost cumpăraţi scump. Daţi-i atunci mărire lui Dumnezeu în trupul vostru¹⁵.

De câteva ori, am observat cum strălucesc ochii unui sportiv, în faţa obstacolelor pe care trebuie să le depăşească. Ce victorie! Priviţi cum domină aceste dificultăţi! Aşa ne contemplă Dumnezeu, Domnul nostru, care iubeşte lupta noastră: mereu vom fi învingători, pentru că nu ne neagă niciodată omnipotenţa harului său. Şi nu contează atunci că este o bătălie, pentru că el nu ne abandonează.

Este o luptă, dar nu renunţare; răspundem cu o afirmaţie plină de bucurie, cu o dăruire liberă şi veselă. Comportamentul tău nu trebuie să se limiteze la evitarea căderii, a ocaziei. Nu trebuie să se reducă în niciun fel la o negare matematică şi rece. Castitatea este o virtute şi, ca atare, trebuie să crească şi să se perfecţioneze, te-ai convins de acest lucru? Nu ajunge, insist, să te abţii, fiecare potrivit stării sale: trebuie să trăim cast, cu virtute eroică. Această atitudine presupune un act pozitiv, cu care acceptăm cu voie-bună cerinţa divină: Praebe, fili mi, cor tuum mihi et oculi tui vias meas custodiant¹⁹, dă-mi, fiule, mie inima ta, şi priveşte în larg câmpurile mele de pace.

Şi te întreb acum: cum înfrunţi această luptă? Ştii bine că lupta, dacă este dusă de la început, este deja câştigată. Îndepărtează-te imediat de pericol, când simţi primele tresăriri ale pasiunii şi chiar mai înainte. În plus, vorbeşte imediat cu cel care îţi îndrumă sufletul; mai bine înainte, dacă este posibil, pentru că, dacă vă deschideţi inima pe deplin, nu veţi fi înfrânţi. O acţiune sau alta formează un obicei, o înclinaţie, o uşurinţă. De aceea, trebuie să luptăm pentru a atinge obiceiul virtuţii, obiceiul mortificării, pentru a nu respinge iubirea iubirilor.

Meditaţi asupra sfatului sfântului Paul pentru Timotei: Te ipsum castum custodi²⁰, pentru ca de asemenea să fim mereu vigilenţi, hotărâţi să apărăm această comoară pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. De-a lungul vieţii mele, câte persoane am auzit exclamând: O, dacă m-aş fi îndreptat de la început! Şi o spuneau plini de durere şi de ruşine.