Lista numerelor

Universalitatea carităţii

Cu numele de aproape, spune sf. Leon cel Mare, nu trebuie să ne gândim doar la cei care se leagă de noi prin legăturile prieteniei sau ale rudeniei, ci la toţi oamenii, cu care avem o natură comună... Un singur Creator ne-a făcut, un singur Creator ne-a dat sufletul. Toţi ne bucurăm de acelaşi cer şi de acelaşi aer, de aceleaşi zile şi de aceleaşi nopţi şi, cu toate că unii sunt buni şi alţii sunt răi, unii sunt drepţi şi alţii sunt nedrepţi, Dumnezeu, cu toate acestea, este generos şi binevoitor cu toţi²⁰.

Noi, fiii lui Dumnezeu, ne călim în practica acestei porunci noi, învăţăm în Biserică să slujim, nu să fim slujiţi²¹, şi găsim puterea de a iubi omenirea într-un mod nou, pe care toţi îl vor percepe ca rod al harului lui Cristos. Iubirea noastră nu se confundă cu o simplă atitudine sentimentală, nici cu simpla camaraderie, nici cu puţin curata râvnă de a-i ajuta pe ceilalţi pentru a ne demonstra nouă înşine că suntem superiori. Înseamnă a convieţui cu aproapele, a venera – insist – imaginea lui Dumnezeu care există în fiecare om, încercând ca de asemenea el să o contemple, ca să ştie să se îndrepte spre Cristos.

Universalitatea carităţii înseamnă, de aceea, universalitatea apostolatului; traducerea în fapte şi cu adevărat, din partea noastră, a marii râvne a lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului²².

Dacă trebuie să îi iubim de asemenea pe duşmani – mă refer la cei care ne numără între duşmanii lor: eu nu mă simt duşmanul nimănui şi a nimic – va trebui să îi iubim cu mai mult temei pe cei care sunt pur şi simplu mai departe, pe cei care ne sunt mai puţin simpatici, pe cei care, din cauza limbii, a culturii sau a educaţiei lor, par opusul tău sau al meu.

Despre ce iubire este vorba? Sfânta Scriptură vorbeşte despre dilectio, ca să se înţeleagă bine că nu se referă doar la afectul sensibil. Exprimă mai bine o hotărâre fermă, a voinţei. Dilectio provine din electio, a alege. Eu aş adăuga că a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel, dobândind pentru ele, înainte de toate, ceea ce este mai bun: să îl cunoască pe Cristos, să se îndrăgostească de el.

Domnul ne cere: Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc²³. Putem să nu ne simţim atraşi omeneşte de persoanele care ne-ar respinge, dacă ne-am apropia. Dar Isus ne cere să nu răspundem la rău cu rău; să nu pierdem ocaziile de a le sluji cu inima, chiar dacă ne costă; să nu renunţăm niciodată la a le avea prezente în rugăciunile noastre.

Această dilectio, această caritate, se umple de nuanţe mai duioase când se referă la fraţii în credinţă, şi mai ales la cei care, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, sunt mai aproape de noi: părinţii, soţul sau soţia, fiii şi fraţii, prietenii şi colegii, vecinii. Dacă nu ar exista această duioşie, iubire omenească nobilă şi curată, ordonată spre Dumnezeu şi bazată pe el, nu ar exista caritate.

Una dintre primele sale manifestări se concretizează în iniţierea sufletului pe căile umilinţei. Când sincer ne considerăm un nimic; când înţelegem că, fără ajutorul divin, cea mai slabă şi mai lâncedă dintre creaturi ar fi mai bună decât noi; când ne vedem capabili de toate erorile şi de toate ororile; când ne ştim păcătoşi, deşi luptăm cu sârguinţă să ne îndepărtăm de atâta lipsă de fidelitate, cum o să gândim rău despre ceilalţi? Cum s-ar putea hrăni în suflet fanatismul, intoleranţa, îngâmfarea?

Umilinţa ne poartă, ca şi cum ne-ar duce de mână, spre această formă de a-l trata pe aproapele care este cea mai bună: cea de a-i înţelege pe toţi, de a convieţui cu toţi, de a-i scuza pe toţi; de a nu crea diviziuni, nici bariere; de a ne comporta – mereu! – ca instrumente ale unităţii. Nu zadarnic există în adâncul omului o aspiraţie spre pace, spre unitate cu semenii săi, spre respectul reciproc al drepturilor persoanei, astfel încât această grijă să se transforme în fraternitate. Reflectă o urmă a ceea ce este mai valoros în condiţia noastră umană: dacă toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, fraternitatea nu se reduce la un subiect, nici nu pare un ideal iluzoriu: apare ca un obiectiv dificil, dar real.

În faţa tuturor cinicilor, a scepticilor, a celor lipsiţi de dragoste, a celor care au transformat propria lor laşitate într-o mentalitate, noi, creştinii, trebuie să demonstrăm că această iubire este posibilă. Poate sunt multe dificultăţi dacă ne comportăm astfel, pentru că omul a fost creat liber şi ţine de el să se revolte inutil şi cu amărăciune împotriva lui Dumnezeu: dar este posibil şi este real, pentru că acest comportament se naşte în mod necesar ca o consecinţă a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii pentru Dumnezeu. Dacă tu şi eu vrem, Isus Cristos de asemenea vrea. Atunci vom înţelege cu toată profunzimea şi fecunditatea durerea, sacrificiul şi dăruirea necondiţionată în convieţuirea zilnică.

Exerciţiul carităţii

Ar fi o naivitate să susţinem că exigenţele carităţii creştine se îndeplinesc cu uşurinţă. Foarte diferit se dovedeşte ceea ce experimentăm în treburile obişnuite ale umanităţii şi, din nefericire, în mediul Bisericii. Dacă iubirea nu ne-ar obliga să tăcem, fiecare ar avea de povestit despre dezbinări, atacuri, nedreptăţi, cârteli, viclenii. Trebuie să recunoaştem acest lucru cu simplitate, pentru a încerca să aducem remediul oportun, care trebuie să se traducă într-un efort personal de a nu răni, de a nu maltrata, de a corecta fără să rănim pe nimeni.

Nu sunt chestiuni de azi, de ieri. La puţini ani după Înălţarea lui Cristos la ceruri, când încă mai mergeau dintr-un loc în altul aproape toţi apostolii şi era o fervoare generală minunată de credinţă şi de speranţă, deja au început atâţia să părăsească drumul bun şi să nu trăiască cu adevărat caritatea Învăţătorului.

De vreme ce este printre voi invidie şi ceartă – le scrie sfântul Paul corintenilor –, oare nu sunteţi făpturi de carne şi vă purtaţi în chip omenesc? Când unul zice „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu sunt al lui Apolo”, nu oameni sunteţi²⁷, care nu înţeleg că Isus Cristos a venit ca să depăşească toate aceste divizări? Ce este, la urma urmei, Apolo? Ce este Paul? Nişte slujitori, prin mijlocirea cărora aţi îmbrăţişat credinţa, în măsura în care Domnul i-a dat-o fiecăruia²⁸.

Apostolul nu respinge diversitatea: fiecare are de la Dumnezeu propriul său dar, unul într-un fel, celălalt altfel²⁹. Dar aceste diferenţe trebuie să fie în slujba binelui Bisericii. Eu mă simt îndemnat acum să îi cer Domnului – alăturaţi-vă, dacă vreţi, acestei rugăciuni ale mele – să nu permită ca în Biserica lui lipsa de dragoste să învrăjbească sufletele. Caritatea este sarea apostolatului creştinilor; dacă îşi pierde savoarea, cum vom putea să ne arătăm în faţa lumii şi să spunem, cu capul sus, aici este Cristos?

De aceea, vă repet, cu sfântul Paul: Chiar de aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să strămut munţii, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în pomeni, şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic³⁰.

În faţa acestor cuvinte ale apostolului neamurilor, nu lipsesc cei asemenea acelor discipoli ai lui Cristos care, atunci când Domnul nostru le-a vestit sacramentul trupului şi sângelui său, au comentat: Acest cuvânt e tare. Cine poate să-l asculte³¹? E tare, da. Întrucât caritatea pe care o descrie apostolul nu se limitează la filantropie, la umanism sau la compasiunea logică în faţa suferinţei altuia: presupune exercitarea virtuţii teologale a iubirii pentru Dumnezeu şi a iubirii pentru ceilalţi prin Dumnezeu. Dragostea nicicând nu încetează. Fie profeţiile se vor spulbera; fie limbile vor amuţi; fie ştiinţa va dispărea... În prezent durează aceste trei virtuţi: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar cea mai presus dintre ele este dragostea³².

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.

Să-i cerem acum Domnului, pentru a încheia acest timp de conversaţie cu el, să ne acorde harul de a repeta împreună cu sfântul Paul că în toate acestea ieşim mai mult decât biruitori, datorită aceluia care ne-a iubit. Da, eu sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus, Domnul nostru³⁷.

Această iubire o cântă, de asemenea, scriptura, cu cuvinte înflăcărate: Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea să o înece³⁸. Această iubire a umplut mereu inima sfintei Maria, până la a o îmbogăţi cu profunzimi de mamă pentru întreaga omenire. În sfânta Fecioară, dragostea pentru Dumnezeu se confundă de asemenea cu grija pentru toţi fiii. Probabil că a suferit mult inima sa dulce, atentă şi la cele mai mici detalii – nu mai au vin³⁹–, privind acele cruzimi colective, la acele lovituri din partea călăilor care au fost patimile şi moartea lui Cristos. Dar Maria nu vorbeşte. La fel ca şi Fiul său, iubeşte, tace şi iartă. Aceasta este puterea dragostei.