Lista numerelor

A începe este un lucru pe care îl fac mulţi; a termina, doar puţini, iar între aceşti puţini trebuie să fim noi cei care încercăm să ne comportăm ca fii ai lui Dumnezeu. Nu uitaţi: doar sarcinile terminate cu dragoste, bine îndeplinite, merită acea laudă a Domnului, care poate fi citită în Sfânta Scriptură: Mai bun este sfârşitul lucrării decât începutul ei¹.

Poate m-aţi auzit deja în alte convorbiri spunând această anecdotă; în orice caz, vreau să v-o amintesc din nou, pentru că este foarte plastică, plină de învăţăminte. Odată, căutam în Ritualul roman formula de binecuvântare a ultimei pietre dintr-un edificiu, cea importantă, pentru că reuneşte, ca un simbol, munca grea, plină de râvnă şi perseverentă a multor persoane, timp de mulţi ani. Am fost surprins când am văzut că nu exista; trebuia să mă mulţumesc cu un benedictio ad omnia, cu o binecuvântare generală. Vă mărturisesc că mi s-a părut imposibil să existe această lacună şi am revăzut pe îndelete, dar inutil, cuprinsul ritualului.

Mulţi creştini au pierdut convingerea că integritatea vieţii, cerută de Domnul de la fiii săi, impune o grijă reală în îndeplinirea sarcinilor proprii, pe care trebuie să le sanctifice, coborând până la cele mai mici detalii.

Nu putem să-i oferim Domnului ceva ce, în bietele limitări omeneşti, nu este perfect, fără cusur, făcut cu atenţie chiar şi pentru detaliile mărunte: Dumnezeu nu acceptă un lucru de mântuială. Să nu aduci ceva care are vreun defect, ne atenţionează Sfânta Scriptură, căci nu-ţi va fi primit². De aceea, munca fiecăruia, acel lucru care ne ocupă zilele şi ne solicită energiile, trebuie să fie o ofrandă demnă pentru Creator, operatio Dei, lucrare a lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu: într-un cuvânt, un lucru terminat, făcut impecabil.

Nu vorbesc despre idealuri imaginare. Mă refer la o realitate foarte concretă, de importanţă capitală, capabilă să schimbe mediul cel mai păgân şi mai ostil şi să îl facă potrivit exigenţelor divine, aşa cum s-a întâmplat în acea primă perioadă a epocii mântuirii noastre. Ascultaţi aceste cuvinte ale unui autor anonim din acele timpuri, care rezumă astfel măreţia chemării noastre: Creştinii sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup. Trăiesc în lume, dar nu sunt lumeşti, aşa cum sufletul este în trup, dar nu este trupesc. Trăiesc în toate popoarele, aşa cum sufletul este în toate părţile trupului. Acţionează prin viaţa lor interioară, fără să se facă observaţi, aşa cum sufletul acţionează prin esenţa sa... Trăiesc ca nişte pelerini printre lucrurile trecătoare, în speranţa veşniciei cerurilor, la fel cum sufletul nemuritor trăieşte într-un înveliş muritor. Se înmulţesc de la o zi la alta sub persecuţii, la fel cum sufletul se înfrumuseţează mortificându-se... Şi nu le este permis creştinilor să-şi abandoneze misiunea în lume, la fel cum sufletului nu îi este permis să se separe voluntar de trup¹⁷.

De aceea am greşi drumul dacă nu ne-ar păsa de străduinţele temporale: acolo vă aşteaptă, de asemenea, Domnul; fiţi siguri că, prin intermediul împrejurărilor din viaţa obişnuită, comandate sau permise de providenţă în înţelepciunea sa infinită, noi, oamenii, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Nu vom atinge acest scop dacă nu ne vom strădui să terminăm cu bine însărcinarea noastră; dacă nu perseverăm în strădania muncii începute cu speranţă omenească şi supranaturală; dacă nu ne facem meseria la fel ca cei mai buni şi, dacă este posibil – cred că, dacă vrei cu adevărat, va fi aşa – mai bine decât cei mai buni, pentru că vom folosi toate mijloacele omeneşti onorabile şi mijloacele spirituale necesare, pentru a-i oferi Domnului nostru o muncă desăvârşită, făcută ca un filigran perfect.

Îmi amintesc, de asemenea, perioada şederii mele în Burgos, în aceeaşi epocă. Acolo veneau mulţi să stea câteva zile cu mine, în timpul permisiilor, în afară de cei care erau detaşaţi la garnizoanele din zonă. Ca locuinţă, împărţeam cu câţiva fii ai mei aceeaşi cameră dintr-un hotel devastat şi, lipsindu-ne chiar şi strictul necesar, ne-am organizat astfel încât celor care veneau – erau sute! – să nu le lipsească lucrurile de care aveau nevoie pentru a se odihni şi a-şi recăpăta forţele.

Aveam obiceiul să ieşim la plimbare pe malul râului Arlanzón, în timp ce discutam cu ei, în timp ce le ascultam confidenţele, în timp ce încercam să îi călăuzesc cu sfatul oportun, care să le confirme sau să le deschidă orizonturi noi în viaţa interioară; şi totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi încurajam, îi stimulam, îi înflăcăram în comportamentul lor de creştini. Uneori, plimbările noastre ne duceau la mănăstirea din Las Huelgas, alteori ne duceam la catedrală.

Îmi plăcea să urc într-un turn, ca să admir de aproape crenelurile, o adevărată dantelărie din piatră, rod al unei munci migăloase, solicitante. În acele discuţii, le atrăgeam atenţia asupra faptului că acea minune nu se vedea de jos. Şi, pentru a materializa ceea ce le explicasem în repetate rânduri, le spuneam: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, opera lui Dumnezeu! A-ţi îndeplini însărcinarea personală cu perfecţionism, cu frumuseţe, cu fineţea acestei dantele din piatră. Înţelegeau, în faţa acestei realităţi care ne pătrundea prin ochi, că toate acestea erau rugăciune, un dialog frumos cu Domnul. Cei care îşi cheltuiseră energia în această muncă ştiau foarte bine că, de pe străzile oraşului, nimeni nu le va aprecia efortul: era doar pentru Dumnezeu. Înţelegi acum cum ne poate apropia de Domnul vocaţia profesională? Fă şi tu la fel ca acei cioplitori în piatră, iar munca ta va fi, de asemenea, operatio Dei, o lucrare omenească cu profunzimi şi finisaje divine.

Convinşi că Dumnezeu se află peste tot, noi cultivăm ogoarele preamărindu-l pe Dumnezeu, străbatem mările şi facem toate celelalte meserii ale noastre cântându-i milostivirea¹⁸. Astfel, suntem uniţi cu Dumnezeu în orice moment. Chiar şi când sunteţi izolaţi, scoşi din mediul vostru obişnuit – ca acei tineri în tranşee –, trăiţi în harul lui Dumnezeu, prin intermediul muncii personale şi sârguincioase, continue, pe care aţi ştiut s-o transformaţi în rugăciune, pentru că aţi început-o şi aţi încheiat-o în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.

Dar să nu uitaţi că sunteţi şi în prezenţa oamenilor şi că se aşteaptă de la voi – de la tine! – o mărturie creştină. De aceea, în profesiunea noastră, în ceea ce este omenesc, trebuie să lucrăm în aşa fel încât să nu ne fie ruşine dacă ne văd muncind cei care ne cunosc şi ne iubesc, nici să nu le dăm motive să roşească. Dacă vă comportaţi conform acestui spirit pe care încerc să vi-l transmit, nu îi veţi face de ruşine pe cei care au încredere în voi, nici nu vă veţi înroşi de jenă; şi nici nu veţi păţi ca acel om din parabolă, care şi-a propus să ridice un turn: După ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el, zicând: Omul acesta a început să zidească şi n-a putut termina¹⁹!.

Vă asigur că, dacă nu pierdeţi perspectiva supranaturală, vă veţi încununa treaba voastră, veţi termina catedrala voastră, până la a pune ultima piatră.