Lista numerelor

A da roade pentru Dumnezeu

Să ne gândim acum la parabola despre bărbatul care, înainte de a pleca într-o altă ţară, a chemat pe servitorii săi şi le-a încredinţat avuţia sa¹⁷. Fiecăruia i-a încredinţat o sumă diferită, pentru a o administra în absenţa sa. Mi se pare foarte potrivit să ne concentrăm asupra comportamentului celui care a primit un talant: se poartă într-un mod căruia, în ţinutul meu, i se spune şmecherie. Se gândeşte, cu acea minte îngustă, şi hotărăşte: S-a dus şi a săpat în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său¹⁸.

Ce ocupaţie va alege apoi acest om, dacă a părăsit instrumentele de lucru? A decis în mod iresponsabil să opteze pentru comoditatea de a înapoia doar ceea ce i-a fost încredinţat. Se va dedica „omorârii” timpului, minutelor, orelor, zilelor, anilor, vieţii! Ceilalţi se străduiesc, negociază, se preocupă în mod nobil să restituie mai mult decât ceea ce au primit: rodul legitim, pentru că recomandarea a fost foarte precisă: Negotiamini dum venio¹⁹; preluaţi această muncă pentru a obţine câştig, până când stăpânul se întoarce. Acesta, nu; acesta îşi iroseşte existenţa.

Ce durere să trăieşti, practicând ca meserie „omorârea” timpului, care este o comoară de la Dumnezeu! Nu încap scuzele, pentru a justifica acest comportament. Niciunul să nu spună: Am doar un talant, nu pot câştiga nimic. Şi cu un singur talant poţi lucra în mod meritoriu²⁰ Ce tristeţe să nu scoţi profit, să nu obţii randament autentic din toate calităţile, puţine sau multe, pe care Dumnezeu i le dă omului pentru a se dedica slujirii sufletelor şi societăţii!

Când creştinul îşi „omoară” timpul pe pământ, este în pericol să îşi omoare cerul: când, din egoism, se retrage, se ascunde, nu este preocupat de nimic. Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu nu dăruieşte doar ceea ce are, ceea ce este, în slujba lui Cristos: se dăruieşte pe el însuşi. Nu îşi vede – cu o privire josnică – doar eul său, în sănătate, în nume, în carieră.

Al meu, al meu, al meu..., gândesc, spun şi fac mulţi. Ce plictiseală! Spune sfântul Ieronim că, într-adevăr, ceea ce este scris: pentru a căuta scuze pentru păcate (Ps 140,4), în cazul acestor oameni, la păcatul mândriei se adaugă lenea şi neglijenţa²¹ .

Este mândria cea care repetă continuu acest al meu, al meu, al meu... Un viciu care transformă omul în creatură sterilă, care anulează năzuinţa de a lucra pentru Dumnezeu, care duce la irosirea timpului. Nu îţi pierde eficienţa, anihilează, în schimb, egoismul. Viaţa ta pentru tine? Viaţa ta pentru Dumnezeu, pentru binele tuturor oamenilor, din dragoste pentru Domnul. Dezgroapă acest talant! Fă-l să rodească: şi gustă bucuria că, în această lucrare supranaturală, nu contează că rezultatul nu este o minune pe pământ, pe care oamenii să poată să o admire. Esenţial este să dăruim tot ce suntem şi posedăm, să încercăm să facem ca talantul să aducă profit şi să ne străduim continuu să producem roade bune.

Dumnezeu ne acordă, poate, încă un an pentru a-l sluji. Nu vă gândiţi la cinci, nici la doi. Concentrează-te doar asupra acestuia: unul, cel în care am început: să-l dăruim, să nu-l îngropăm! Aceasta trebuie să fie hotărârea noastră.

Vă amintesc din nou că ne rămâne puţin timp: Tempus breve est²⁸, pentru că este scurtă viaţa pe pământ, şi pentru că, având acele mijloace, nu avem nevoie de mai mult decât bunăvoinţă pentru a profita de ocaziile pe care ni le-a acordat Dumnezeu. De când Domnul nostru a venit în această lume, a început timpul potrivit, ziua mântuirii²⁹, pentru noi şi pentru toţi. Fie ca Tatăl nostru, Dumnezeu, să nu trebuiască să ne adreseze reproşul pe care l-a spus deja, prin gura lui Ieremia: Chiar şi barza îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi ţin timpul venirii lor; dar poporul meu nu cunoaşte legea Domnului³⁰!

Nu există zile rele sau nepotrivite: toate zilele sunt bune, pentru a-l sluji pe Domnul. Zilele rele apar doar atunci când omul le iroseşte cu lipsa lui de credinţă, cu lenevia lui, cu neglijenţa lui care îl înclină spre a nu lucra cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Lăudaţi-l pe Domnul în orice împrejurare³¹!. Timpul este o comoară care se duce, care scapă, care ni se scurge printre degete ca apa printre stâncile înalte. Ieri a trecut, iar astăzi deja trece. Mâine va fi curând un alt ieri. Durata unei vieţi este foarte scurtă. Dar cât se poate realiza în acest mic spaţiu, din dragoste pentru Dumnezeu!

Nu ne va folosi nicio scuză. Domnul a fost generos cu noi: ne-a instruit cu răbdare; ne-a explicat preceptele sale cu parabole, a insistat fără odihnă. La fel ca pe Filip, ne poate întreba: De atâta timp sunt cu voi şi nu m-aţi cunoscut³²?. A venit momentul să lucrăm cu adevărat, să umplem toate momentele zilei, să suportăm – cu plăcere şi cu bucurie – greul şi zăduful zilei³³.

A face din muncă rugăciune

Obişnuiesc să spun deseori că, în aceste clipe de conversaţie cu Isus, care ne vede şi ne ascultă din tabernacol, nu putem să cădem într-o rugăciune impersonală; şi spun că, pentru a medita astfel încât să înceapă imediat un dialog cu Domnul – nu este necesar zgomotul cuvintelor –, trebuie să ieşim din anonimat, să ne punem în prezenţa lui aşa cum suntem, fără să ne ascundem în mulţimea care umple biserica şi fără să ne risipim într-o revărsare de cuvinte goale, care nu izvorăşte din inimă, ci mai mult dintr-un obicei golit de conţinut.

Deci acum adaug că şi munca ta trebuie să fie rugăciune personală, trebuie să se transforme într-o mare conversaţie cu Tatăl nostru din cer. Dacă tu cauţi sfinţirea în şi prin intermediul activităţii tale profesionale, în mod necesar va trebui să te străduieşti ca aceasta să se transforme într-o rugăciune fără anonimat. Nici acţiunile tale nu pot să cadă în obscuritatea anodină a unei sarcini de rutină, impersonale, pentru că în acea clipă ar fi mort acel imbold divin care însufleţeşte obligaţiile tale cotidiene.

Îmi vin acum în minte călătoriile mele pe front, în timpul războiului civil spaniol. Fără să contez pe vreun mijloc omenesc, mergeam oriunde se afla cineva care avea nevoie de munca mea de preot. În acele împrejurări atât de speciale, care poate le dădeau motive multora să îşi justifice abandonurile şi neglijenţa, nu mă limitam să dau un simplu sfat ascetic. Eram motivat atunci de aceeaşi preocupare pe care o simt acum şi pe care încerc să fac în aşa fel încât Domnul să o trezească în fiecare dintre voi: mă preocupa binele sufletelor lor şi, de asemenea, bucuria lor aici, pe pământ; îi încurajam să profite de timp făcând lucruri utile; le spuneam că războiul nu trebuie să constituie un fel de paranteză închisă în viaţa lor; le ceream să nu se abandoneze, să facă tot posibilul să nu transforme tranşeele şi gheretele de santinelă într-un fel de săli de aşteptare ale gărilor din acele vremuri, în care oamenii îşi omorau timpul, aşteptând trenuri care păreau că nu vor veni niciodată...

Le sugeram, concret, să se ocupe de o activitate utilă – să studieze, să înveţe limbi străine, de exemplu –, compatibilă cu îndatoririle lor de soldaţi; îi sfătuiam să nu înceteze niciodată să fie oameni ai lui Dumnezeu şi să încerce să facă în aşa fel încât întregul lor comportament să fie operatio Dei, lucrul lui Dumnezeu. Şi mă mişca să văd că aceşti tineri, în situaţii deloc uşoare, răspundeau minunat: se observa tăria templului lor interior.

Hărnicie, sârguinţă

Sunt două virtuţi omeneşti – hărnicia şi sârguinţa –, care se contopesc într-una singură: în strădania de a valorifica talanţii pe care fiecare i-a primit de la Dumnezeu. Sunt virtuţi pentru că ne îndeamnă să ducem lucrurile la bun sfârşit. Pentru că munca – predic acest lucru din 1928 – nu este un blestem, nici o pedeapsă pentru păcat. Geneza vorbeşte despre această realitate, înainte ca Adam să se fi revoltat împotriva lui Dumnezeu⁹. În planurile Domnului, omul ar fi trebuit să muncească mereu, colaborând astfel la imensa misiune a creaţiei.

Cel care este harnic profită de timp, care nu este doar aur, este mărirea lui Dumnezeu! Face ceea ce trebuie şi este prezent în ceea ce face, nu din rutină, nici pentru a-şi ocupa orele, ci ca rod al unei reflecţii atente şi cumpătate. De aceea este sârguincios. Folosirea sinonimului acestui cuvânt – diligent – ne evocă originea sa latină. Diligent vine de la verbul diligo, care înseamnă a iubi, a aprecia, a alege ca rod al unei atenţii grijulii. Nu este diligent, sârguincios, cel care se grăbeşte, ci acela care lucrează cu dragoste, cu măiestrie.

Domnul nostru, om perfect, a ales o muncă manuală, pe care a realizat-o cu delicateţe şi din adâncul inimii aproape în toţi anii pe care i-a petrecut pe pământ. Şi-a exercitat ocupaţia de meşteşugar între ceilalţi locuitori din satul lui, iar acel lucru omenesc şi divin ne-a demonstrat clar că activitatea obişnuită nu este un detaliu cu mică importanţă, ci axul sfinţirii noastre, ocazie continuă de a ne întâlni cu Dumnezeu şi de a-l preamări şi a-l glorifica cu lucrarea inteligenţei noastre sau a mâinilor noastre.