Lista numerelor

Scuzaţi-mă că insist la această temă: din scrisorile care sosesc la redacţie ştim că unele mame cu familie numeroasă se plâng, văzându-se reduse la rolul de a aduce copii pe lume şi simt o foarte mare insatisfacţie, deoarece nu se pot dedica altor domenii: muncă profesională, acces la cultură, proiecţie socială... Ce sfaturi aţi da acestor persoane?

Hai să vedem: ce altceva înseamnă proiecţia socială decât a se dărui semenilor, cu abnegaţie şi dorinţă de a-i sluji şi a contribui eficient la binele tuturor? Munca femeii în cămin nu numai că este în sine o funcţie socială, ci poate fi cu uşurinţă funcţia socială cu cea mai mare proiecţie.

Imaginaţi-vă că această familie este numeroasă: atunci munca mamei poate fi comparată – şi în multe cazuri câştigă prin comparaţie – cu aceea a educatorilor şi formatorilor profesionali. Un profesor reuşeşte să formeze mai mult sau mai puţin temeinic, poate de-a lungul întregii vieţi, cam patruzeci de băieţi sau fete. O mamă îşi poate forma copiii în profunzime, în aspectele esenţiale şi poate face din ei, la rândul său, alţi formatori, astfel încât se creează un lanţ neîntrerupt de responsabilităţi şi de calităţi.

Şi în această privinţă este uşor să te laşi ademenit de criterii pur cantitative şi să-ţi spui: este de preferat munca unui profesor, care vede cum i se perindă la cursuri mii de persoane sau a unui scriitor, care se adresează miilor de cititori. Bun, dar câţi oameni formează cu adevărat acest profesor sau acest scriitor? O mamă are în grijă trei, cinci, zece sau mai mulţi copii şi poate face din ei o adevărată operă de artă, o minune de educaţie, de echilibru, de înţelegere, de spirit creştin al vieţii, astfel încât să fie fericiţi şi să ajungă realmente folositori semenilor.

Pe de altă parte, este firesc ca băieţii şi fetele să ajute la treburile casei: o mamă care ştie să-şi pregătească aşa cum se cuvine copiii poate reuşi acest lucru şi, astfel, poate dispune de diverse ocazii, precum şi de un timp care – bine întrebuinţat - îi permite să-şi cultive pasiunile şi talentele personale, îmbogăţindu-şi cultura. Din fericire, nu lipsesc astăzi mijloacele tehnice care, aşa cum ştiţi foarte bine, economisesc multă muncă, dacă sunt mânuite corect şi se profită la maximum de ajutorul lor. În această privinţă, ca şi în toate celelalte, sunt determinante condiţiile personale: există femei care au o maşină de spălat de ultim model şi zăbovesc mai mult până să spele – şi o fac mai prost – decât atunci când spălau cu mâna. Instrumentele sunt utile numai când ştii să le foloseşti.

Ştiu că multe femei căsătorite şi cu destui copii, care se ocupă cu multă destoinicie de cămin şi, pe deasupra, mai şi găsesc timp pentru a colabora la diverse lucrări apostolice, cum făceau acei soţi din prima perioadă a creştinismului: Aquila şi Priscila. Amândoi munceau în casa şi în meseria lor şi, în plus, au fost excelenţi colaboratori ai Sfântului Paul: cu cuvântul şi cu exemplul lor l-au adus pe Apolo, care a devenit apoi un mare predicator al Bisericii pe cale de a se înfiripa, la credinţa lui Isus Cristos. Cum am mai spus, o bună parte din limitări pot fi depăşite, dacă se doreşte cu adevărat, fără să se renunţe la îndeplinirea vreunei îndatoriri. În realitate, există timp pentru multe lucruri: pentru a se ocupa de cămin cu simţ profesional, pentru a se dărui neîncetat semenilor, pentru a-şi îmbogăţi propria cultură şi a o îmbogăţi pe aceea a altora, pentru a realiza nenumărate activităţi eficiente.

În predica pe care aţi ţinut-o la Pamplona, în octombrie anul trecut, la slujba pe care aţi oficiat-o cu prilejul Adunării Prietenilor Universităţii din Navarra, aţi folosit cuvinte care ne-au emoţionat despre dragostea omenească. Multe cititoare ne-au scris comentând impactul pe care l-au resimţit auzindu-vă vorbind astfel. Ne-aţi putea spune care sunt valorile cele mai importante ale căsătoriei creştine?

Voi vorbi despre ceva ce îmi este foarte cunoscut, căci ţine de experienţa mea sacerdotală de mulţi ani şi în multe ţări. Cea mai mare parte a membrilor Opus Dei sunt căsătoriţi şi, pentru ei, dragostea omenească şi îndatoririle conjugale fac parte din vocaţia divină. Opus Dei a făcut din căsătorie un drum spre divinitate, o vocaţie şi acest fapt are numeroase consecinţe pentru sfinţirea personală şi pentru apostolat. De aproape patruzeci de ani propovăduiesc sensul vocaţional al căsătoriei. Ce ochi plini de lumină am văzut adesea, atunci când – crezând, şi ei şi ele, că dăruirea faţă de Domnul şi o dragoste omenească demnă şi curată sunt incompatibile în viaţa lor – mă auzeau spunând că şi căsătoria este un drum divin pe pământ!

Căsătoria este făcută pentru ca soţii să se sfinţească în cadrul ei şi să se sfinţească prin ea: pentru aceasta au un har special, conferit de sacramentul instituit de Isus Cristos. Cine este chemat să se căsătorească găseşte în această stare – prin mila Domnului – tot ce este necesar pentru a se sfinţi, pentru a se identifica tot mai mult cu Isus Cristos şi pentru a călăuzi spre Domnul persoanele cu care convieţuieşte.

De aceea, mă gândesc mereu, cu speranţă şi iubire, la căminele creştine, la toate familiile care s-au născut din sacramentul căsătoriei, fiind mărturii luminoase ale acestui mare mister divin – sacramentum magnum!, taina aceasta mare! ¹ – al unirii şi al dragostei între Cristos şi Biserica sa. Trebuie să muncim pentru ca aceste celule creştine ale societăţii să se ivească şi să se dezvolte cu dorinţă de sfinţenie, cu conştiinţa că sacramentul iniţial – Botezul – conferă, de la început, tuturor creştinilor o misiune divină, pe care fiecare trebuie s-o îndeplinească pe propriul său drum.

Soţii creştini trebuie să fie conştienţi că sunt chemaţi să se sfinţească sfinţind, că sunt chemaţi să fie apostoli, şi că primul lor apostolat este în cămin. Trebuie să înţeleagă opera supranaturală care implică întemeierea unei familii, educarea copiilor, propagarea creştină în societate. De această conştiinţă a propriei misiuni depind în mare parte eficacitatea şi succesul vieţii lor, fericirea lor.

Dar nu uitaţi că secretul fericirii conjugale se află în viaţa de zi cu zi, nu în vise. Se află în descoperirea bucuriei ascunse pe care o aduce venirea acasă; în legătura plină de dragoste cu copiii; în munca zilnică, la care ia parte întreaga familie; în seninătatea în faţa dificultăţilor, pe care trebuie să le întâmpini cu spirit sportiv; în folosirea oricărui progres oferit de civilizaţie, pentru a face casa plăcută, viaţa mai simplă, educaţia mai eficientă.

Le spun neîncetat celor care au fost chemaţi de Dumnezeu să-şi întemeieze un cămin să se iubească întotdeauna, să se iubească cu dragostea înflăcărată pe care au simţit-o atunci când erau logodiţi. Cel care crede că dragostea se sfârşeşte când încep necazurile şi greutăţile inerente vieţii are o părere greşită despre căsătorie – care este un sacrament, un ideal şi o vocaţie. Tocmai atunci iubirea devine şi mai puternică. Potopul de necazuri şi de greutăţi nu este în stare să înece dragostea adevărată: sacrificiul împărtăşit cu generozitate uneşte mai mult. Aşa cum spune Scriptura, aquae multae – apele cele multe, adică multele dificultăţi, fizice şi morale – non potuerunt extinguere caritatem, nu vor putea stinge dragostea ².

Ştim că această doctrină a căsătoriei ca drum de sfinţenie nu este ceva nou în predicile dumneavoastră. Încă din 1934, când aţi scris „Consideraţii spirituale”, aţi stăruit că trebuie să vedem căsătoria ca o vocaţie. Însă în această carte şi, apoi, în „Drum”, aţi scris de asemenea: căsătoria este pentru trupă şi nu pentru statul major al lui Cristos. Ne-aţi putea explica cum se împacă aceste două aspecte?

În spiritul şi viaţa Opus Dei nu a existat nicicând vreun impediment pentru a împăca aceste două aspecte. De altfel, trebuie să amintim că desăvârşirea supremă a celibatului – din motive spirituale - nu este o opinie teologică a mea, ci doctrina de credinţă a Bisericii.

Când eu scriam acele fraze, prin anii treizeci, în mediul catolic – în viaţa pastorală concretă – exista tendinţa de a se promova căutarea perfecţiunii creştine la tineri, determinându-i să preţuiască numai valoarea supranaturală a virginităţii şi lăsând în umbră valoarea căsătoriei creştine, ca alt drum de sfinţenie.

De regulă, în centrele de învăţământ nu se obişnuia să se formeze tineretul astfel încât să aprecieze cum se cuvine demnitatea căsătoriei. Chiar şi astăzi se întâmplă adesea ca, la exerciţiile spirituale care se dau elevilor în ultimii ani de studii secundare, să li se ofere mai multe elemente pentru ca ei să reflecteze la posibila lor vocaţie călugărească decât la posibila orientare spre căsătorie. Şi nu lipsesc unii – chiar dacă sunt tot mai puţini – care dispreţuiesc viaţa conjugală, făcând-o să apară în ochii tinerilor ca ceva tolerat pur şi simplu de Biserică, de parcă întemeierea unui cămin n-ar permite să se aspire cu seriozitate la sfinţenie.

La Opus Dei am procedat întotdeauna în alt fel şi – explicând foarte clar raţiunea de a fi şi virtutea supremă a celibatului apostolic – am indicat căsătoria ca drum divin pe pământ.

Pe mine nu mă sperie dragostea omenească, iubirea sfântă a părinţilor mei, de care Domnul s-a slujit pentru a-mi da viaţă. Binecuvântez această dragoste cu amândouă mâinile. Soţii sunt slujitorii, ca şi materia însăşi a sfintei taine a Căsătoriei, aşa cum pâinea şi vinul sunt materia Euharistiei. De aceea îmi plac toate cântecele de dragoste curată a oamenilor, care sunt pentru mine cântece de iubireomenească în chip divin. Şi, totodată, spun mereu că aceia care urmează drumul vocaţiei celibatului apostolic nu sunt burlaci care nu înţeleg sau nu preţuiesc dragostea; dimpotrivă, vieţile lor se explică prin realitatea acestei Iubiri dumnezeieşti – îmi place s-o scriu cu literă mare – care este esenţa însăşi a oricărei vocaţii creştine.

Nu există nicio contradicţie între a preţui vocaţia căsătoriei şi a înţelege desăvârşirea supremă a vocaţiei celibatului propter regnum coelorum, pentru împărăţia cerurilor ³. Sunt convins că orice creştin înţelege perfect de ce sunt compatibile aceste două vocaţii, dacă încearcă să cunoască, să accepte şi să iubească învăţăturile Bisericii, şi dacă încearcă, de asemenea, să-şi cunoască, să-şi accepte şi să-şi iubească propria vocaţie personală. Cu alte cuvinte, dacă are credinţă şi trăieşte prin credinţă.

Când scriam „căsătoria este pentru trupă”, nu făceam altceva decât să descriu ce s-a întâmplat întotdeauna în Biserică. Ştiţi că episcopii – care alcătuiesc Colegiul Episcopal, în fruntea căruia se află Papa şi conduc împreună cu el întreaga Biserică – sunt aleşi dintre cei care trăiesc celibatul: la fel în bisericile orientale unde se admit preoţi căsătoriţi. În plus, este uşor de înţeles şi de verificat că, în fapt, celibatarii au o mai mare libertate sentimentală şi de mişcare, pentru a se dedica în mod statornic conducerii şi susţinerii de acţiuni apostolice şi în cadrul apostolatului laic. Aceasta nu înseamnă că, în realitate, ceilalţi laici nu pot face sau nu fac un apostolat măreţ şi de primă importanţă: înseamnă numai că există diversitate de funcţii, diferite munci în posturi de responsabilitate diferită.

Într-o armată, trupa este la fel de necesară ca şi statul major – doar asta voiam să spun cu acea comparaţie - şi poate da dovadă de mai mult eroism, meritând astfel mai multă glorie. În definitiv, există diverse munci şi toate sunt importante şi demne. Interesează mai cu seamă modul în care fiecare corespunde propriei vocaţii; pentru fiecare perfecţiunea înseamnă – întotdeauna şi exclusiv – să facă voia Domnului.

De aceea, un creştin care încearcă să se sfinţească în starea matrimonială, fiind conştient de măreţia propriei sale vocaţii, simte spontan o veneraţie specială şi o afecţiune profundă pentru cei care ascultă de chemarea celibatului apostolic; şi, când vreunul din fiii lui, prin harul Domnului, alege acest drum, se bucură sincer. Şi ajunge să-şi iubească şi mai mult propria vocaţie a căsătoriei, care i-a permis să-i ofere lui Isus Cristos – marea Iubire a tuturor oamenilor, celibatari sau căsătoriţi – roadele dragostei omeneşti.

Poate ca reacţie la o educaţie religioasă coercitivă, redusă uneori la doar câteva practici rutinare şi exagerat de sensibile, o parte a tinerilor de astăzi face total abstracţie de pietatea creştină, pentru că o consideră un fel de bigotism. Care este în opinia dumneavoastră soluţia pentru această problemă?

Soluţia este cea pe care întrebarea o sugerează: să-i înveţi – mai întâi cu exemplul, apoi cu cuvântul – în ce constă adevărata pietate. Bigotismul nu este altceva decât o tristă caricatură pseudo-spirituală, fiind produs în general de lipsa de doctrină, dar şi de o anumită deformare în psihicul uman: este logic să-i dezguste pe cei care iubesc ceea ce este autentic şi sincer.

Am văzut cu bucurie cum pietatea creştină este acceptată de către tineri – cei de astăzi, ca şi cei de acum patruzeci de ani:

- când este făcută cu sinceritate;

- când înţeleg că a te ruga înseamnă a vorbi cu Domnul aşa cum vorbeşti cu un părinte, cu un prieten: nu într-un fel anonim, ci direct, personal, adresându-i-te cu tu;

- când încearcă să aibă ecou în sufletele lor acele cuvinte ale lui Isus Cristos care sunt o invitaţie la întâlnirea plină de încredere: vos autem dixi amicos, v-am numit prieteni ⁵;

- când se apelează cu hotărâre la credinţa lor, pentru ca să vadă că Domnul este acelaşi ieri şi azi şi totdeauna ⁶.

Pe de altă parte, este foarte necesar să vadă cum această pietate naivă şi cordială impune şi practicarea virtuţilor omeneşti, care nu se poate reduce la câteva acte de devoţiune săptămânale sau zilnice, ci trebuie să ocupe toată viaţa, să dea sens muncii, odihnei, prieteniei, distracţiei, la orice. Nu putem fi copiii Domnului numai din când în când, chiar dacă sunt unele momente dedicate special pentru a reflecta, pentru a ne pătrunde de acest sens al filiaţiei divine care este seva pietăţii.

Am spus înainte că tineretul înţelege foarte bine toate acestea. Şi acum adaug că acela care încearcă să trăiască astfel se simte veşnic tânăr. Creştinul, chiar dacă este un bătrân de optzeci de ani, trăind în comuniune cu Isus Cristos, se poate bucura cu adevărat rostind cuvintele rugăciunii de la poalele altarului: voi intra la altarul lui Dumnezeul, la Dumnezeu, care-i dă tinereţii meleveselie ⁷.

Atunci vi se pare important să fie educaţi copiii, de mici, în spiritul pietăţii? Credeţi că în familie trebuie să se facă unele acte de pietate?

Consider că acesta este tocmai drumul cel mai bun pentru a asigura copiilor o formare creştină autentică. Sfânta Scriptură ne vorbeşte de acele familii ale primilor creştini – Biserica domestică spune Sfântul Paul ⁸ -, cărora lumina Evangheliei le dădea un nou impuls şi o nouă viaţă.

În toate mediile creştine se ştie, din experienţă, ce rezultate bune dă această iniţiere naturală şi supranaturală în viaţa de evlavie, făurită la căldura căminului. Copilul învaţă să-l aşeze pe Domnul în prima linie a afecțiunilor lui fundamentale; învaţă să-l trateze pe Domnul ca Tată, iar pe Fecioara Maria ca Mamă; învaţă să se roage, urmând exemplul părinţilor. Când se înţelege acest lucru, se înţelege marea sarcină apostolică pe care o pot îndeplini părinţii şi cum sunt ei obligaţi să fie evlavioşi în mod sincer, pentru a le putea transmite – mai curând decât să-i înveţe - această pietate copiilor.

Mijloacele? Există practici ale pietăţii – puţine, scurte şi obişnuite – la care s-a apelat mereu în familiile creştine şi înţeleg că sunt minunate: binecuvântarea mesei, rugăciunea rozariului cu toţii laolaltă – deşi sunt unii, în vremea noastră, care atacă această extrem de solidă devoţiune pentru Sfânta Maria -, apoi rugăciunile personale la trezire şi la culcare. Este vorba de obiceiuri diferite, după loc; dar cred că întotdeauna trebuie să se îndeplinească un act de pietate de către toţi membrii familiei, împreună, în mod simplu şi firesc, fără bigotism.

Astfel, vom reuşi ca Domnul să nu fie considerat un străin pe care te duci să-l vezi o dată pe săptămână, duminica, la biserică, ci să fie văzut şi tratat aşa cum este în realitate: în mijlocul căminului fiindcă, aşa cum a spus Cristos: unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor ⁹.

O spun cu gratitudine şi cu mândrie de fiu şi mă rog mai departe – dimineaţa şi seara, şi cu voce tare – recitând rugăciunile învăţate în copilărie, de la mama. Mă poartă la Domnul, mă fac să simt dragostea cu care m-au învăţat să fac primii paşi de creştin; şi, oferindu-i Domnului ziua care începe sau mulţumindu-i pentru cea care se sfârşeşte, îl rog să le dăruiască fericirea gloriei sale celor pe care îi iubesc în deosebi şi, apoi, să ne ţină uniţi pe vecie în cer.

Să vorbim mai departe, dacă îmi permiteţi, despre tineret. De la rubrica Lume tânără a revistei noastre aflăm multe din problemele lor. Una foarte frecventă este aceea că, uneori, părinţii le impun o anumită orientare copiilor, atât în privinţa carierei sau a muncii, cât şi în alegerea unui logodnic sau, mai ales, dacă doresc să urmeze chemarea Domnului pentru a se dedica slujirii sufletelor. Există vreo justificare pentru această atitudine a părinţilor? Nu este o nesocotire a libertăţii neapărat necesare pentru a ajunge la maturitatea personală?

În ultimă instanţă, este limpede că deciziile care determină sensul unei vieţi trebuie să fie luate de fiecare, cu deplină libertate, fără constrângere ori presiune de niciun fel.

Asta nu înseamnă că nu este nevoie, de obicei, de intervenţia altor persoane. Tocmai pentru că sunt paşi decisivi, care afectează toată viaţa şi pentru că fericirea depinde în mare măsură de cum se fac aceşti paşi, este logic că trebuie evitată graba, că este nevoie de linişte, de responsabilitate şi de prudenţă. Şi prudent este tocmai faptul de a cere sfatul: ar fi trufie – care de obicei se plăteşte scump – să credem că putem decide fără harul Domnului şi fără căldura şi lumina dăruită de alte persoane, în special părinţii noştri.

Părinţii pot şi trebuie să le acorde copiilor un ajutor preţios, descoperindu-le noi orizonturi, comunicându-le experienţa lor, făcându-i să reflecteze pentru a nu se lăsa pradă unor stări emoţionale trecătoare, oferindu-le o evaluare realistă a lucrurilor. Uneori acest ajutor înseamnă sfatul personal; alteori, constă în a-şi îndemna copiii să apeleze la alte persoane competente: un prieten sincer şi de nădejde, un preot instruit şi evlavios, un expert în orientarea profesională.

Însă sfatul nu lezează libertatea, ci oferă elemente de judecată şi asta măreşte posibilităţile de alegere, făcând ca decizia să nu fie determinată de factori iraţionali. După ce se ascultă părerile altora şi se cumpăneşte totul temeinic, soseşte momentul alegerii: şi atunci, nimeni nu are dreptul să încalce libertatea. Părinţii trebuie să se ferească de tentaţia de a dori să se proiecteze, fără rost, în copii – trebuie să respecte înclinaţiile şi aptitudinile pe care Domnul le-a dat fiecăruia. Dacă există dragoste adevărată, acest lucru este de obicei simplu. Chiar şi într-un caz extrem, când copilul ia o decizie pe care părinţii au motive întemeiate s-o considere greşită şi chiar dacă prevăd că îi va fi izvor de nefericire, soluţia nu se află în violenţă, ci în a înţelege şi – adesea – în a şti să-i rămână alături pentru a-l ajuta să depăşească dificultăţile şi, dacă e nevoie, să scoată tot binele posibil din acel rău.

Părinţii care iubesc adevărul, care le doresc sincer binele copiilor, trebuie să se retragă cu delicateţe, după sfaturile şi părerile potrivite, pentru ca nimic să nu prejudicieze marele dar al libertăţii, care face ca omul să fie capabil de a-l iubi şi sluji pe Domnul. Trebuie să-şi amintească faptul că însuşi Dumnezeu a dorit să fie iubit şi slujit în libertate şi că ne respectă întotdeauna deciziile personale: Domnul l-a lăsat pe om – ne spune Scriptura – în mâinileliberului său arbitru ¹⁰.

Câteva cuvinte încă, pentru a mă referi în mod expres la ultimul dintre cazurile concrete de care s-a vorbit: hotărârea copiilor de a se pune în slujba Bisericii şi a sufletelor. Când nişte părinţi catolici nu înţeleg această vocaţie, consider că au dat greş în misiunea lor de a forma o familie creştină, că nici măcar nu sunt conştienţi de demnitatea pe care Creştinismul o dă propriei vocaţii matrimoniale. De altfel, experienţa pe care o am în Opus Dei este foarte pozitivă. Le spun de obicei membrilor Lucrării că datorează nouăzeci la sută din vocaţia lor părinţilor: fiindcă au ştiut să-i educe şi i-au învăţat să fie generoşi. Vă pot asigura că, în imensa majoritate a cazurilor – practic în toate –, părinţii nu numai că respectă, ci şi susţin această hotărâre a copiilor şi că văd imediat în Lucrare o extindere a propriei familii. Este una din marile mele bucurii şi o dovadă în plus că, pentru a fi foarte aproape de sfinţenie, se cuvine să fim şi foarte umani.