Lista numerelor

Există o îngrijorare a unor sectoare ale clerului din cauza prezenţei preotului în societatea care caută să se exprime – sprijinindu-se pe doctrina Conciliului (Const. Lumen gentium, nr.31; Decr. Presbyterorum Ordinis, nr.8) – printr-o activitate profesională sau laborală a preotului în viaţa civilă – „sacerdoţi la lucru” etc. Am dori să vă cunoaştem părerea în legătură cu acest subiect.

Mai întâi trebuie să spun că respect opinia contrară celei pe care o voi expune, chiar dacă o consider greşită din multe motive şi că le sunt alături, prin afecţiunea şi rugăciunile mele, celor care o promovează cu mare zel apostolic.

Cred că preoția exercitată corect – fără sfiiciuni şi fără complexe, care sunt de obicei dovada imaturităţii omeneşti, dar şi fără prepotenţe clericale care ar denota prea puţin simţ supranatural  –, ministerul propriu al preotului dă suficiente asigurări prin sine însuşi pentru o prezenţă legitimă, simplă şi autentică, a omului-preot în faţa celorlalţi membri ai comunităţii cărora li se adresează. În mod obişnuit nu va fi necesar nimic mai mult pentru a trăi în comuniune cu lumea celor care muncesc, pentru a le înţelege problemele şi a le împărtăşi soarta. Dar ceea ce de bună seamă va fi eficient arareori – pentru că însăşi lipsa lui de autenticitate îl va condamna în prealabil la eşec – este faptul de a recurge la naivul paşaport al unor activităţi laice de amateur, care pot leza din multe puncte de vedere bunul simţ al laicilor înșişi.

Pe deasupra, ministerul preoțesc este – mai ales în vremea noastră, când ducem atâta lipsă de clerici – o lucrare ce absoarbe extrem de mult, nelăsând timp pentru un dublu serviciu. Sufletele au atâta nevoie de noi, chiar dacă mulţi oameni n-o ştiu, încât nu ne putem opri niciodată. E vorba de lipsă de braţe, de timp, de putere. De aceea, eu le spun de obicei fiilor mei preoţi că, dacă vreunul dintre ei ar ajunge să constate într-o zi că îi prisoseşte timpul, atunci va putea fi absolut sigur că nu şi-a îndeplinit cu destoinicie sacerdoţiul.

Luaţi seama că aceşti preoţi din Opus Dei sunt oameni care, înainte de fi hirotoniţi, au desfăşurat ani de zile o activitate profesională sau laborală în viaţa civilă: sunt ingineri-sacerdoţi, medici-sacerdoţi, muncitori-sacerdoţi etc. Totuşi, nu ştiu ca vreunul dintre ei să fi considerat necesar – pentru a se face ascultat şi stimat de societatea civilă, printre foştii lui colegi şi prieteni – să se apropie de suflete cu o riglă de calcul, un endoscop sau un ciocan pneumatic. Este drept că uneori îşi practică respectiva profesie sau meserie – în mod compatibil cu obligaţiile statutului clerical –, dar nu se gândesc niciodată că acest lucru ar fi necesar pentru a-şi asigura „o prezenţă în societatea civilă”, ci din diverse alte motive: de caritate socială, de exemplu, sau de stringentă necesitate economică, pentru a pune în mişcare vreun apostolat. Şi Sfântul Paul a recurs odată la vechea lui meserie de a face corturi: dar niciodată pentru că Anania i-ar fi spus în Damasc să înveţe să fabrice corturi, ca să poată astfel să vestească aşa cum se cuvine oamenilor Evanghelia lui Cristos.

Pe scurt, şi să fie limpede că prin aceasta nu prejudiciez legitimitatea şi corectitudinea intenţiei niciuneia din iniţiativele apostolice, eu înţeleg că intelectualul-preot şi muncitorul-preot, bunăoară, sunt figuri mai autentice şi mai în concordanţă cu doctrina Conciliului Vatican II, decât figura preotului-muncitor. În afară de ceea ce înseamnă activitatea pastorală specializată – care va fi totdeauna necesară –, figura clasică a preotului-muncitor aparţine de acum trecutului: un trecut în care multora li se ascundea potenţialitatea minunată a apostolatului laicilor.

De ce există preoți într-o instituţie marcant laică precum Opus Dei? Orice membru al Opus Dei poate ajunge să fie preot sau numai aceia care sunt aleşi de directori?

Vocaţia Lucrării poate fi primită de orice persoană care doreşte să se sfinţească în propria ei stare: fie că este celibatar, căsătorit sau văduv, fie că este laic sau cleric.

De aceea devin membrii ai Opus Dei şi preoți diecezani, care continuă să fie preoți diecezani la fel ca înainte, dat fiind că Lucrarea îi ajută să tindă spre perfecţiunea creştină proprie stării lor, prin sfinţirea muncii lor obişnuite, care este tocmai misiunea sacerdotală în slujba propriului Episcop, a diecezei şi a întregii Biserici. De asemenea trebuie spus că legătura lor cu Opus Dei nu le modifică în niciun fel condiţia: continuă să se dedice plenar misiunilor încredinţate de respectivul Episcop şi celorlalte apostolate şi activităţi pe care trebuie să le îndeplinească, fără ca Lucrarea să interfereze vreodată în aceste acţiuni, şi se sfinţesc practicând, pe cât este posibil la perfecţie, virtuţile proprii unui preot.

În afară de aceşti preoți, care se integrează Lucrării după ce au fost hirotoniţi, există în Lucrare alţi preoţi seculari care primesc sacramentul Ordinului după ce intră în Opus Dei, la care au aderat aşadar fiind laici, creştini obişnuiţi. Este vorba de un număr foarte redus în comparaţie cu cel total al membrilor – nu ajunge la doi la sută - iar aceştia se dedică slujirii ţelurilor apostolice ale Opus Dei prin misiunea sacerdotală, renunţând mai mult sau mai puţin, după caz, la exercitarea profesiei civile pe care o aveau. Sunt, într-adevăr, specialişti sau muncitori, chemaţi spre preoție după ce au căpătat o competenţă profesională şi după ce au muncit mulţi ani în domeniul lor: medici, ingineri, mecanici, ţărani, învăţători, ziarişti etc. Pe deasupra, cu maximă seriozitate şi fără grabă, fac studii în domeniul disciplinelor ecleziastice corespunzătoare, în vederea obţinerii doctoratului. Şi toate acestea fără a renunţa la mentalitatea caracteristică mediului propriei profesii civile; astfel încât, atunci când sunt hirotoniţi, devin medici-preoţi, avocaţi-preoţi, muncitori-preoţi etc.

Prezenţa lor este necesară pentru apostolatul Lucrării. În principal, acest apostolat este realizat de laici, cum am mai spus. Fiecare membru încearcă să fie apostol în propriul său mediu de muncă, apropiind sufletele de Cristos prin exemplu şi cuvânt, adică prin dialog. Dar în apostolat, călăuzind sufletele pe drumurile vieţii creştine, se ajunge la zidul sacramental. Funcţia sanctificatoare a laicului are nevoie de funcţia sanctificatoare a preotului, care administrează sacramentul Spovedaniei, celebrează Euharistia şi proclamă Cuvântul Domnului în numele Bisericii. Şi, întrucât apostolatul Lucrării presupune o spiritualitate specifică, este necesar ca preotul să aducă şi o mărturie vie a acestui spirit particular.

În afară de această slujire a celorlalţi membri ai Lucrării, aceşti preoţi pot aduce un serviciu multor alte suflete şi, în fapt, îl şi aduc. Zelul sacerdotal, care le modelează viaţa, trebuie să îi determine să nu îngăduie nimănui să treacă pe lângă ei fără să primească puţin din lumina lui Cristos. Mai mult încă, spiritul Opus Dei, care nu are habar de grupuleţe şi nici de diferenţe, îi îndeamnă să se simtă strâns uniţi, în mod efectiv, cu fraţii lor, ceilalţi preoți seculari: se simt şi sunt de fapt preoți diecezani în toate diecezele în care muncesc, străduindu-se să le slujească cu ardoare şi eficienţă.

Fiindcă este vorba de o realitate foarte importantă, vreau să evidenţiez faptul că aceşti membri laici ai Opus Dei care sunt hirotoniţi nu îşi schimbă vocaţia. Când se dedică preoției, răspunzând cu toată libertatea invitaţiei directorilor Lucrării, nu o fac cu gândul că astfel se simt şi mai uniţi cu Domnul, ori că tind mai efectiv spre sfinţenie: ştiu la perfecţie că vocaţia laică este completă şi desăvârşită în sine, că dăruirea lor faţă de Domnul şi de Opus Dei era din prima clipă un drum bine definit pentru a atinge perfecţiunea creştină. De aceea, hirotonirea nu este în niciun caz un fel de încununare a vocaţiei la Opus Dei: este o chemare care se adresează unora, pentru a-şi sluji semenii într-un mod nou. Pe de altă parte, în Lucrare nu există două clase de membri, clerici şi laici: toţi sunt şi se simt egali şi toţi trăiesc acelaşi spirit: sfinţirea în propria stare ⁹.