Lista numerelor

Am dori să începem acest interviu cu o problemă care stârneşte la multe spirite cele mai diverse interpretări. Ne referim la tema aşa numitului aggiornamento. Care este, în opinia dumneavoastră, adevăratul sens al acestui cuvânt, cu referire la viaţa Bisericii?

Fidelitate. Pentru mine aggiornamento înseamnă mai cu seamă fidelitate. Un soţ, un soldat, un administrator sunt întotdeauna un soţ cu atât mai bun, un soldat cu atât mai bun, un administrator cu atât mai bun, cu cât ştiu să facă faţă, cu şi mai multă credinţă, în fiecare moment, în fiecare nouă împrejurare din viaţa lor, angajamentelor ferme de dragoste şi dreptate pe care şi le-au asumat odată. Această fidelitate, sensibilă, operativă şi constantă - care este dificilă, tot aşa cum dificilă este orice aplicare a principiilor la realitatea schimbătoare din jur – este totodată cea mai bună apărare a persoanei împotriva îmbătrânirii spiritului, uscăciunii inimii şi anchilozării minţii.

Acelaşi lucru se întâmplă în viaţa instituţiilor, şi în chip cu totul deosebit în viaţa Bisericii, care ascultă nu de un proiect precar al omului, ci de un scop al Domnului. Mântuirea, salvarea lumii, este opera iubitoarei şi filialei fidelităţi a lui Isus Cristos – şi a noastră faţă de El –, față de voinţa Tatălui ceresc care l-a trimis. De aceea, acest aggiornamento al Bisericii - acum, ca și în orice altă perioadă - este, în mod fundamental, o reafirmare plină de bucurie a fidelităţii Poporului lui Dumnezeu faţă de misiunea primită, faţă de Evanghelie.

Este limpede că această fidelitate - vie şi actuală în orice împrejurare a vieţii oamenilor – poate impune, şi de fapt a impus adesea, în istoria de două ori milenară a Bisericii şi recent la Conciliul Vatican II, evoluţii doctrinale oportune în expunerea tezaurului din Depositum Fidei, (Depozitul sacru al Credinței), precum şi schimbări şi reforme necesare, menite să perfecţioneze – în elementul lor uman, perfectibil – structurile de organizare şi metodele misionare şi apostolice. Ar fi însă cel puţin superficial să credem că acest aggiornamento constă în primul rând în a schimba sau că orice schimbare aggiorna. Este de ajuns să ne gândim că există oameni care, în afara şi împotriva doctrinei conciliare, ar dori şi schimbări ce ar face ca drumul ascendent al Poporului lui Dumnezeu să dea înapoi istoria cu multe veacuri în urmă – cel puţin la epoca feudală.

Misiunea laicilor se exercită, conform Conciliului, în Biserică şi în lume. Adesea, acest lucru nu este înţeles corect, reţinându-se unul sau altul dintre cei doi termeni. Cum aţi explica dumneavoastră însărcinarea laicilor în cadrul Bisericii şi cea pe care trebuie să şi-o îndeplinească în lume?

Nu cred absolut deloc că trebuie să fie considerate două însărcinări diferite, din moment ce participarea specifică a laicului la îndeplinirea misiunii Bisericii constă tocmai în a sfinţi abintra –în mod imediat şi direct - realităţile seculare, ordinea pământeană, lumea.

În afară de această însărcinare, care îi este proprie şi specifică, laicul mai are – ca şi clericii şi călugării – o serie de drepturi, de îndatoriri şi de facultăţi fundamentale, care corespund condiţiei juridice de credincios, şi care îşi au cadrul logic de exercitare în interiorul societăţii ecleziastice: participarea activă la liturghie în Biserică, posibilitatea de a colabora direct la apostolatul propriu Ierarhiei sau de a o consilia în misiunea sa pastorală, dacă este invitat să o facă etc.

Aceste însărcinări – cea specifică laicului care îi revine ca atare, şi cea generică sau comună care îi revine în calitate de credincios - nu sunt opuse, ci suprapuse, iar între ele nu există contradicţie, ci complementaritate. A ţine cont doar de misiunea specifică laicului, uitând de condiţia sa simultană de credincios, ar fi la fel de absurd ca şi cum ţi-ai imagina o ramură, verde şi înflorită, care nu ţine de niciun pom. A uita de ceea ce este specific, propriu şi specific laicului, sau a nu înţelege suficient de bine caracteristicile acestor însărcinări apostolice seculare şi valoarea lor bisericească, ar fi ca şi cum s-ar reduce coroana bogată a arborelui Bisericii la condiţia monstruoasă de simplu trunchi.

Unii cititori ai cărţii dumneavoastră Drum sunt uimiţi de afirmaţia expusă la punctul 28: „Căsătoria este pentru trupă, nu pentru Statul Major al lui Cristos.” Se poate vedea aici o apreciere negativă a căsătoriei, care ar fi împotriva dorinţei Lucrării de a se înscrie în realităţile vii ale lumii moderne?

Vă sfătuiesc să citiţi paragraful anterior din Drum, unde se spune că, într-adevăr, căsătoria este o vocaţie divină. Nu era deloc frecvent să auzi afirmaţii ca aceasta prin anul 1935. A trage concluziile de care vorbiţi dumneavoastră, înseamnă a nu înţelege cuvintele mele. Prin această metaforă voiam să rezum ceea ce a propovăduit întotdeauna Biserica cu privire la excelenţa şi valoarea supranaturală a celibatului apostolic. Şi, în acelaşi timp, mai înseamnă a le aminti tuturor că, aşa cum spunea Sfântul Paul, trebuie să se simtă milites Christi, soldaţi ai lui Cristos, membri ai acestui Popor al lui Dumnezeu care dă pe pământ o luptă divină pentru înţelegere, sfinţenie şi pace. Există în toată lumea multe mii de cupluri căsătorite care fac parte din Opus Dei, sau care trăiesc în spiritul său, ştiind bine că un soldat poate fi decorat în aceeaşi bătălie în care generalul a fugit în chip ruşinos.