Lista numerelor

Vocaţia laicului şi a călugărului fiind atât de diferite în realizarea lor practică – chiar dacă au în comun, bineînţeles, vocaţia creştină – cum este posibil ca, în însărcinările lor de îndrumare etc., călugării să îi poată călăuzi pe creştinii obişnuiţi pe un drum cu adevărat laic?

Este posibil, în măsura în care toţi călugării – a căror muncă demnă de recunoaştere în slujba Bisericii o admir sincer –se străduiesc să înţeleagă bine care sunt caracteristicile şi cerinţele vocaţiei laice a sfinţeniei şi apostolatului în mijlocul oamenilor, şi doresc şi ştiu să le transmită credincioșilor.

În opinia dumneavoastră, de ce sunt atât de deranjate de Opus Dei numeroase ordine religioase, precum Compania lui Isus?

Cunosc o mulţime de religioşi care ştiu că noi nu suntem călugări, dar care ne împărtăşesc afecţiunea pe care le-o purtăm şi fac rugăciuni şi oferă jertfe Domnului pentru apostolatele Opus Dei. Cât despre Compania lui Isus, îl cunosc şi sunt în bune raporturi cu Secretarul ei General, Părintele Arrupe. Vă pot asigura că relaţiile noastre sunt de stimă şi afecţiune reciprocă.

Poate că dumneavoastră aţi întâlnit vreun călugăr care nu înţelege Opera noastră; dacă este aşa, cauza poate fi greşeală sau o necunoaştere a realităţii muncii noastre, care este specific laică şi seculară şi nu se intersectează în niciun chip cu domeniul propriu monahilor. Noi nutrim pentru toţi călugării numai sentimente de veneraţie şi afecţiune, şi îl rugăm pe Domnul să facă tot mai eficient serviciul pe care ei îl aduc Bisericii şi întregii omeniri. Nu va exista niciodată o dispută între Opus Dei şi un călugăr, pentru aceasta este nevoie de doi şi noi nu dorim să ne luptăm cu nimeni.

Pe de altă parte, progresul istoriei Bisericii a dus la depăşirea unui anumit clericalism, care tinde să deformeze tot ce se referă la laici, atribuindu-le intenţii ascunse. Astfel este mai uşor, acum, să înţelegem că tot ceea ce Opus Dei trăia şi proclama nu era decât vocaţia divină a creştinului obişnuit, cu un zel supranatural precis.

Sper să sosească momentul în care să nu se mai rostească cuvintele catolicii pătrund în mediile sociale, şi să-şi dea seama cu toţii că este o exprimare clericală. În orice caz, nu se aplică absolut deloc apostolatului făcut de Opus Dei. Membrii Lucrării nu au nevoie săpătrundă în structurile lumeşti pentru simplul fapt că sunt cetăţeni obişnuiţi, egali cu toţi ceilalţi, şi prin urmare se află deja acolo.

Dacă Domnul cheamă să vină în Opus Dei o persoană care munceşte într-o fabrică sau într-un spital sau la parlament, aceasta înseamnă că, din acel moment, acea persoană se va hotărî să depună toate eforturile sau să-şi utilizeze toate resursele pentru a sfinţi, prin harul Domnului, profesia respectivă. Nu este vorba de altceva decât de conştientizarea exigenţelor radicale ale mesajului evanghelic, conform vocaţiei specifice primite.

A crede că această conştientizare înseamnă să părăseşti viaţa obişnuită este o idee îndreptăţită numai pentru cei care primesc de la Dumnezeu vocaţia monahală, cu al său contemptus mundi, dispreţuirea sau renunțarea la lucrurile lumeşti; dar a dori să faci din această respingere a lumii esenţa sau apogeul Creştinismului este evident o enormitate.

Aşadar, nu Opus Dei îşi introduce membrii în anumite medii, căci aceştia se află deja acolo, repet şi nu au motive să iasă. Pe deasupra, vocaţia pentru Opus Dei – care izvorăşte din harul Domnului şi din acest apostolat de prietenie şi de încredere despre care vorbeam înainte – se manifestă în toate mediile.

Se poate ca însăşi simplitatea naturii şi a modului de acţiune ale Opus Dei să fie o dificultate pentru cei care sunt copleşiţi de complicaţii şi par a nu fi capabili să înţeleagă nimic natural şi drept.

Fireşte, vor exista întotdeauna unii care nu vor înţelege esenţa Opus Dei, şi asta nu ne miră, fiindcă Domnul i-a prevenit pe ai săi în privinţa acestor greutăţi, spunându-le că non estdiscipulus super Magistrum, nu este ucenic mai presus de învăţătorul său ⁸. Nimeni nu poate pretinde să fie apreciat de toată lumea, chiar dacă are dreptul ca toţi să-l respecte ca om şi ca fiu al Domnului. Din păcate, există fanatici care vor să-şi impună în chip totalitar ideile, şi aceştia nu vor percepe niciodată dragostea pe care membrii Opus Dei o nutresc pentru libertatea personală a semenilor şi apoi pentru propria lor libertate personală, veşnic cu responsabilitate de asemenea personală.

Îmi amintesc de o întâmplare foarte grăitoare. Într-un anumit oraş al cărui nume nu se cade să-l dezvălui, Primăria delibera în legătură cu oportunitatea de a acorda un ajutor economic unui proiect educativ condus de membrii Opus Dei care, ca toate lucrările corporative realizate de Operă, avea o utilitate socială evidentă. Majoritatea consilierilor erau de acord cu acest ajutor. Explicând motivele acestei decizii, unul dintre ei, socialist, arăta că el cunoscuse personal munca ce se realiza în acel centru, afirmând: „Este o activitate caracterizată prin faptul că aceia care o conduc sunt întru totul adepţii libertăţii personale: în acest cămin locuiesc studenţi de toate religiile şi de toate ideologiile”. Consilierii comunişti au votat împotrivă. Unul dintre ei, justificându-şi votul negativ, i-a spus socialistului: „M-am opus pentru că, dacă aşa stau lucrurile, acest cămin înseamnă o propagandă eficientă pentru catolicism”.

Cei care nu respectă libertatea celorlalţi sau vor să se împotrivească Bisericii nu pot aprecia o lucrare apostolică. Însă, chiar şi în aceste cazuri eu, ca om, sunt obligat să-i respect şi să încerc să-i îndrept pe drumul adevărului; şi, ca și creştin, să-i iubesc şi să mă rog pentru ei.

Ştiu că n-am nevoie să amintesc ceea ce, de-a lungul atâtor ani, am tot repetat. Această doctrină de libertate cetăţenească, de convieţuire şi de înţelegere, face parte în mod fundamental din mesajul pe care îl răspândeşte Opus Dei. Va trebui oare să afirm din nou că bărbaţii şi femeile care doresc să-l slujească pe Isus Cristos în Lucrarea lui Dumnezeu sunt simplii cetăţeni egali cu ceilalţi, care se străduiesc să-şi trăiască cu mare responsabilitate – până la ultimele consecinţe - vocaţia lor creştină?

Nimic nu-i deosebeşte pe copiii mei de concetăţenii lor. Însă, în afară de Credinţă, n-au nimic comun cu membrii congregaţiilor religioase. Îi iubesc pe călugări şi le admir claustrarea, apostolatul, izolarea de lume – acel contemptus mundi -, care sunt alte semne de sfinţenie în Biserică. Dar Domnul nu mi-a inspirat vocaţia monahală. Şi a mi-o dori ar însemna un abuz. Nici o autoritate de pe pământ nu mă va putea obliga să fiu călugăr, tot aşa precum nicio autoritate nu mă poate forţa să mă căsătoresc. Sunt preot secular: preot al lui Isus Cristos, care iubeşte cu pasiune lumea.