Lista numerelor

Misiunea laicilor se exercită, conform Conciliului, în Biserică şi în lume. Adesea, acest lucru nu este înţeles corect, reţinându-se unul sau altul dintre cei doi termeni. Cum aţi explica dumneavoastră însărcinarea laicilor în cadrul Bisericii şi cea pe care trebuie să şi-o îndeplinească în lume?

Nu cred absolut deloc că trebuie să fie considerate două însărcinări diferite, din moment ce participarea specifică a laicului la îndeplinirea misiunii Bisericii constă tocmai în a sfinţi abintra –în mod imediat şi direct - realităţile seculare, ordinea pământeană, lumea.

În afară de această însărcinare, care îi este proprie şi specifică, laicul mai are – ca şi clericii şi călugării – o serie de drepturi, de îndatoriri şi de facultăţi fundamentale, care corespund condiţiei juridice de credincios, şi care îşi au cadrul logic de exercitare în interiorul societăţii ecleziastice: participarea activă la liturghie în Biserică, posibilitatea de a colabora direct la apostolatul propriu Ierarhiei sau de a o consilia în misiunea sa pastorală, dacă este invitat să o facă etc.

Aceste însărcinări – cea specifică laicului care îi revine ca atare, şi cea generică sau comună care îi revine în calitate de credincios - nu sunt opuse, ci suprapuse, iar între ele nu există contradicţie, ci complementaritate. A ţine cont doar de misiunea specifică laicului, uitând de condiţia sa simultană de credincios, ar fi la fel de absurd ca şi cum ţi-ai imagina o ramură, verde şi înflorită, care nu ţine de niciun pom. A uita de ceea ce este specific, propriu şi specific laicului, sau a nu înţelege suficient de bine caracteristicile acestor însărcinări apostolice seculare şi valoarea lor bisericească, ar fi ca şi cum s-ar reduce coroana bogată a arborelui Bisericii la condiţia monstruoasă de simplu trunchi.

Adesea, vorbind de laici în ansamblul lor, nu se ia în seamă realitatea prezenţei femeii şi, prin aceasta, rolul ei în Biserică devine mai neclar. De asemenea, cu privire la „promovarea socială a femeii”, se ia în consideraţie simpla prezenţă a femeii în viaţa publică. Cum se înţelege misiunea femeii în Biserică şi în lume?

Nu văd, cu siguranţă, niciun motiv pentru care, vorbind de laici în ansamblul lor – de munca lor apostolică, de drepturile şi îndatoririle lor etc. – ar trebui să se facă vreo deosebire sau discriminare cu privire la femei. Toţi cei botezaţi – bărbaţi şi femei – se bucură în mod egal de demnitatea, libertatea şi responsabilitatea care sunt comune tuturor copiilor Domnului. În cadrul Bisericii există această radicală unitate fundamentală, pe care o propovăduia chiar Sfântul Paul primilor creştini: Quicumque enim in Christo baptizati estis, Christum induistis. Non est Iudaeus, neque Graecus: non est servus, neque liber: non est masculus, neque femina ⁷.

Dacă se face excepţie de capacitatea juridică de a primi sfintele ordine – distincţie care, din multe raţiuni, inclusiv de drept divin pozitiv, consider că trebuie să fie reţinută –, cred că femeii trebuie să îi fie recunoscute pe deplin în Biserică – în legislaţia sa, în viaţa sa internă şi în acţiunea sa apostolică – aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca și ale bărbaţilor: dreptul la apostolat, dreptul de a înfiinţa şi conduce asociaţii, de a-şi manifesta cu responsabilitate opinia despre tot ce se referă la binele comun al Bisericii etc. Ştiu că toate aceste lucruri – care teoretic nu sunt greu de admis, dacă se iau în consideraţie raţiunile teologice clare pe care se întemeiază – vor întâmpina de fapt rezistenţa unor mentalităţi. Încă îmi amintesc de uimirea şi chiar critica anumitor persoane –acum însă tind să imite, şi în privinţa asta ca şi în multe altele – care au comentat faptul că Opus Dei şi-a propus să facă posibilă obţinerea de titluri academice în ştiinţe teologice şi de către femeile care aparţin Secţiei feminine a Asociaţiei noastre.

Cred totuşi că aceste împotriviri şi reticenţe vor dispărea încetul cu încetul. În fond, este doar o problemă de înţelegere ecleziologică: trebuie să se conştientizeze că Biserica este alcătuită nu numai din clerici şi călugări, ci şi laicii – femei şi bărbaţi – sunt Poporul lui Dumnezeu şi au, prin Drept divin, propria lor misiune şi responsabilitate.

Aş dori însă să adaug că, după părerea mea, egalitatea esenţială între bărbat şi femeie impune tocmai înţelegerea rolului complementar al amândurora în edificarea Bisericii şi în propăşirea societăţii civile, fiindcă nu în zadar i-a creat Dumnezeu ca bărbat şi femeie. Această diversitate trebuie să fie înţeleasă nu într-un sens patriarhal, ci în toată profunzimea pe care o are, atât de bogată în nuanţe şi consecinţe, ferindu-l pe bărbat de tentaţia de a masculiniza Biserica şi societatea, iar pe femeie de aceea de a-şi înţelege misiunea, în Poporul lui Dumnezeu şi în lume, drept o simplă revendicare a sarcinilor pe care, până acum, le-a îndeplinit doar bărbatul, dar pe care le poate duce la bun sfârşit şi ea, la fel de bine. Mi se pare, aşadar, că atât bărbatul, cât şi femeia trebuie să se simtă pe drept protagonişti ai istoriei mântuirii, însă amândoi în mod complementar.

Din acest unghi, în ce fel consideraţi că realitatea ecleziastică a Opus Dei se încadrează în acţiunea pastorală a întregii Biserici? Şi în Ecumenism?

Mai întâi cred că se cuvine să dau o lămurire: Opus Dei nu este şi nici nu poate fi considerată o realitate legată de procesul evolutiv al stării de perfecţiune a Bisericii, nu este o formă modernă sau aggiornata a acestei stări. Într-adevăr, nici concepţia teologică a acelui status perfectionis – pe care Sfântul Toma, Suárez şi alţi autori au plăsmuit-o în chip decisiv în doctrină – şi nici diferitele interpretări care s-au dat ori se pot da acestui concept teologic nu au nimic a face cu spiritualitatea şi scopul apostolic pe care Dumnezeu le-a dorit pentru Asociaţia noastră. Este de-ajuns să precizăm – întrucât o expunere doctrinală completă ar fi prea amplă – că Opus Dei nu este interesată nici de voturi, nici de promisiuni, nici de vreo formă de consacrare pentru membrii săi, în afară de consacrarea pe care au primit-o cu toţii prin Botez. Asociaţia noastră nu urmăreşte în niciun fel ca membrii ei să-şi schimbe starea, să nu mai fie simpli credincioşi egali cu ceilalţi, pentru a căpăta acel specific status perfectionis. Dimpotrivă, ceea ce doreşte şi încearcă să obţină este ca fiecare să facă apostolat şi să se sfinţească în propria sa stare, în acelaşi loc şi statut pe care le are în Biserică şi în societatea civilă. Nu scoatem pe nimeni de la locul lui, nici nu îndepărtăm pe nimeni de munca lui sau de strădania şi nobilele sale angajamente de natură civilă.

Realitatea socială, spiritualitatea şi acţiunea Lucrării se înscriu aşadar într-un cadru foarte diferit în viaţa Bisericii, şi anume în procesul teologic şi vital la care laicii participă prin asumarea deplină a responsabilităţilor lor ecleziastice, prin modul lor propriu de a lua parte la misiunea lui Cristos şi a Bisericii sale. Aceasta a fost şi este, în cei aproape patruzeci de ani de existenţă a Lucrării, preocuparea constantă – senină, dar puternică – prin care Domnul a dorit să stimuleze, în sufletul meu şi al fiilor mei, dorinţa de a-l sluji.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

Există totodată şi alte aspecte ale aceluiași proces de dezvoltare eclesiologică, aspecte care reprezintă excepţionale achiziţii doctrinale – la care Dumnezeu a dorit neîndoios să contribuie, în măsură deloc redusă, şi mărturia spiritului şi vieţii Opus Dei, împreună cu alte valoroase aporturi ale iniţiativelor şi asociaţiilor apostolice la fel de meritorii –, dar sunt achiziţii doctrinale care vor ajunge poate să se întrupeze cu adevărat în viaţa totală a Poporului lui Dumnezeu abia după ce va trece un timp. Chiar dumneavoastră aţi amintit în întrebările anterioare câteva dintre aceste aspecte: dezvoltarea unei autentice spiritualităţi laice; înţelegerea misiunii particulare bisericeşti – nu instituţionale sau oficiale – proprie laicului; identificarea drepturilor şi a îndatoririlor pe care laicul le are ca atare; relaţiile Ierarhie – comunitatea laicilor; egalitatea în demnitate şi complementaritatea sarcinilor bărbatului şi femeii în cadrul Bisericii; necesitatea de a crea o opinie publică organizată la Poporul lui Dumnezeu etc.

Toate acestea constituie, evident, o realitate foarte fluidă şi, uneori, nu lipsită de paradoxuri. Unul şi acelaşi lucru care, spus acum patruzeci de ani, îi scandaliza aproape pe toţi, sau chiar pe toţi, astăzi nu mai miră aproape pe nimeni, dar sunt încă foarte puţini cei care îl înţeleg în profunzime şi îl trăiesc organizat.

Mă voi explica mai bine cu un exemplu. În 1932, comentând fiilor mei de la Opus Dei câteva din aspectele şi consecinţele demnităţii şi responsabilităţii pe care Botezul le conferă oamenilor, le-am scris într-un document: „Trebuie respinsă prejudecata conform căreia credincioşii obişnuiţi nu pot face altceva decât să se rezume la a ajuta clerul, în apostolate ecleziastice. Apostolatul mirenilor nu are de ce să fie întotdeauna o simplă participare la apostolatul ierarhic: lor le revine sarcina de a face apostolat. Şi aceasta nu pentru că au o misiune canonică, ci fiindcă fac parte din Biserică; şi îndeplinesc această misiune prin intermediul profesiei lor, al meseriei lor, al familiei, al colegilor, al prietenilor”.

Astăzi, după solemnele învăţături ale Conciliul Vatican II, nimeni din Biserică nu va pune sub semnul întrebării ortodoxia acestei doctrine. Însă câţi oare au renunţat cu adevărat la concepţia lor unică despre apostolatul laicilor ca lucrare pastorală organizată de sus în jos? Câţi oare, depăşind concepţia monolitică anterioară despre apostolatul laicilor, înţeleg că acesta poate şi chiar trebuie să existe fără a fi nevoie de structuri centralizate rigide, de misiuni canonice şi de ordini ierarhice? Câţi dintre cei care califică drept longa manus Ecclesiae comunitatea laicilor nu confundă totodată în mintea lor conceptul de Biserică – Poporul lui Dumnezeu – cu conceptul mai limitat de Ierarhie? Sau oare câţi laici înţeleg cum se cuvine că, dacă nu lucrează în comuniune strânsă cu Ierarhia, nu au dreptul să-şi revendice spaţiul legitim de autonomie apostolică?

Astfel de consideraţii s-ar putea formula şi în legătură cu alte probleme, pentru că mai sunt realmente multe, foarte multe, de făcut, atât în privinţa necesarei expuneri doctrinale, cât şi în aceea a educării conştiinţelor şi chiar a reformei legislaţiei ecleziastice. Eu îl rog fierbinte pe Domnul – rugăciunea a fost întotdeauna marea mea armă – ca Duhul Sfânt să-şi ajute Poporul, şi în special Ierarhia, în realizarea acestor sarcini. Şi îl mai rog să se slujească în continuare de Opus Dei pentru ca să putem contribui şi ajuta, în tot ce depinde de noi, la acest extraordinar proces de dezvoltare şi întărire a Bisericii.

Cum vedeţi viitorul pentru Opus Dei în anii ce vor urma?

Opus Dei este încă foarte tânără. Treizeci şi nouă de ani pentru o instituţie este abia un început. Sarcina noastră este să colaborăm cu toţi ceilalţi creştini în marea misiune de a fi martori al Evangheliei lui Cristos; să amintim că această veste bună poate fi un sprijin în orice situaţie. Ne aşteaptă o muncă uriaşă. Este o mare fără margini, pentru că atâta vreme cât există oameni pe pământ, oricât de mult s-ar schimba formele tehnice de producţie, aceştia vor avea o muncă pe care s-o poată oferi Domnului, pe care s-o poată sfinţi. Cu harul Domnului, Lucrarea vrea să-i înveţe să facă din această muncă un serviciu tuturor oamenilor de orice condiţie, rasă, religie. Slujindu-i astfel pe oameni, îl vor sluji pe Dumnezeu.

Aceasta aduce cu sine o viziune mai profundă asupra Bisericii, ca fiind o comunitate alcătuită din toţi creştinii, astfel încât toţi suntem solidari având aceeaşi misiune, pe care fiecare trebuie să şi-o îndeplinească în acord cu circumstanţele sale personale. Graţie însufleţirii de la Duhul Sfânt, laicii sunt tot mai conştienţi că sunt Biserică şi că au o misiune specifică, sublimă şi necesară, căci a fost dorită de Dumnezeu. Ei ştiu că această misiune depinde de însăşi condiţia lor de creştini şi nu în mod necesar de un ordin al Ierarhiei, chiar dacă este evident că vor trebui s-o ducă la bun sfârşit în comuniune cu Ierarhia ecleziastică şi conform învăţăturilor Magisteriului: fără comuniunea cu Corpul episcopal şi cu conducătorul acestuia, Pontiful Roman, nu poate exista, pentru un catolic, comuniunea cu Cristos.

Modul specific în care laicii contribuie la sfinţirea şi la apostolatul Bisericii este acţiunea liberă şi responsabilă în mijlocul structurilor lumeşti, aducând acolo fermentul mesajului creştin. Mărturia vieţii creştine, cuvântul care iluminează în numele Domnului şi acţiunea responsabilă, în slujba semenilor, sunt tot atâtea manifestări ale acestei prezenţe prin care creştinul obişnuit îşi îndeplineşte misiunea divină, contribuind la rezolvarea problemelor comune.

De foarte mulţi ani, chiar de la data fondării Opus Dei, am tot meditat şi i-am făcut şi pe alţii să mediteze la cuvintele pe care ni le spune Sfântul Ioan: Et ego, si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad meipsum ². Cristos, murind pe Cruce, atrage spre sine întreaga Creaţie şi, în numele lui, creştinii, lucrând în mijlocul lumii, trebuie să reconcilieze toate lucrurile cu Domnul, punându-l pe Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti.

Aş vrea să adaug că, împreună cu această conştientizare a laicilor, se produce o dezvoltare analoagă a sensibilităţii pastorilor. Îşi dau seama de specificul vocaţiei laicilor, ce trebuie să fie promovată şi însufleţită printr-o pastorală care să ducă la descoperirea, în mijlocul Poporului lui Dumnezeu, a carismei sfinţeniei şi apostolatului, în infinitele şi extrem de diferitele forme în care Domnul o acordă.

Această nouă pastorală, foarte exigentă, este însă, în opinia mea, absolut necesară. Cere darul supranatural al discernământului spiritului, sensibilitatea pentru lucrurile Domnului, umilinţa de a nu impune propriile preferinţe şi de a sluji pentru ceea ce Domnul sădeşte în suflete. Într-un cuvânt: dragostea pentru îndreptăţita libertate a fiilor lui Dumnezeu, care îl întâlnesc pe Cristos şi sunt purtători de Cristos, străbătând drumuri foarte deosebite între ele, dar toate în aceeaşi măsură divine.

Una dintre primejdiile cele mai mari care ameninţă astăzi Biserica ar putea fi chiar aceea de a nu recunoaşte aceste exigenţe divine ale libertăţii creştine şi, în virtutea unor înşelătoare raţiuni de eficienţă, să se pretindă impunerea unei uniformităţi creştinilor. La originea acestei atitudini există ceva nu numai drept, ci şi lăudabil: dorinţa ca Biserica să dea o astfel de mărturie încât să impresioneze lumea modernă. Mi-e tare teamă, totuşi, că drumul este greşit şi că duce, pe de o parte, la angajarea Ierarhiei în chestiuni lumeşti, căzând într-un clericalism diferit, dar la fel de nefast precum cel din secolele trecute; şi, pe de alta, la izolarea laicilor, a creştinilor obişnuiţi, de lumea în care trăiesc, pentru a-i transforma în purtători de cuvânt ai deciziilor sau ideilor concepute în afara acestei lumi.

Mi se pare că nouă, preoților, ni se cere umilinţa de a învăţa să nu fim la modă, de a fi cu adevărat slujitorii slujitorilor Domnului – amintindu-ne de acel strigăt al Botezătorului: illum oportet crescere, me autem minui, se cuvine ca El să crească şi eu să mă micşorez ³-, pentru ca laicii, creştinii obişnuiţi, să-l facă cunoscut pe Cristos în toate mediile societăţii. Misiunea de a răspândi doctrina, de a ajuta să se pătrundă în exigenţele personale şi sociale ale Evangheliei, de a discerne semnele timpului este şi va fi întotdeauna una din sarcinile fundamentale ale preotului. Însă orice activitate sacerdotală trebuie să fie dusă la bun sfârşit cu cel mai mare respect pentru îndreptăţita libertate de conştiinţă; fiecare om trebuie să răspundă liber Domnului. De altfel, orice catolic, pe lângă acest ajutor al preotului, are şi inteligenţa proprie dăruită de Dumnezeu, harul stării pentru a-şi continua misiunea specifică pe care a primit-o, ca om şi creştin.

Cine crede că, pentru ca vocea lui Cristos să se facă auzită în lumea de astăzi, clerul trebuie să vorbească sau să-și facă mereu simţită prezenţa, nu a înţeles încă bine demnitatea vocaţiei divine a tuturor şi a fiecăruia dintre creştini.

Tocmai aţi ascultat lectura solemnă a celor două texte din Sfânta Scriptură, care fac parte din Sfânta liturghie a celei de a XXI-a duminici după Rusalii. Faptul că aţi auzit Cuvântul Domnului vă introduce în atmosfera în care vor să fie cuprinse cuvintele pe care vi le adresez acum: cuvinte de preot, rostite în faţa unei mari familii de copii ai Domnului în Sfânta lui Biserică. Aşadar, cuvinte care doresc să fie supranaturale, să propovăduiască măreţia lui Dumnezeu şi a milostivirii sale faţă de oameni: cuvinte care să vă pregătească pentru impresionanta Euharistie pe care o celebrăm astăzi în campusul Universităţii din Navarra.

Reflectaţi câteva clipe la ceea ce v-am spus. Celebrăm Sfânta Euharistie, jertfa sacramentală a Trupului şi Sângelui Domnului, acest mister al credinţei care cuprinde în sine toate misterele Creştinismului. Celebrăm, prin urmare, acţiunea cea mai sacră şi transcendentă pe care noi, oamenii, prin harul Domnului, o putem îndeplini în această viaţă: a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului înseamnă, într-un anume sens, să ne desprindem de legăturile cu pământul şi cu timpul, pentru a fi deja cu Domnul în Cer, unde însuşi Cristos ne va şterge lacrimile şi unde nu vor exista nici moarte, nici plânsete, nici strigăte de istovire, pentru că lumea veche se va fi terminat ¹.

Însă acest adevăr atât de alinător şi de profund, această semnificaţie escatologică a Euharistiei, cum o denumesc de obicei teologii, ar putea fi prost înţelese: aşa s-a întâmplat întotdeauna când s-a dorit să se prezinte existenţa creştină ca ceva doar spiritual – vreau să spun care ţine de spiritualism –, propriu oamenilor puri, extraordinari, care nu se amestecă cu lucrurile de dispreţuit de pe lumea asta sau, cel mult, care le tolerează ca pe ceva alăturat în mod necesar spiritului, câtă vreme trăim aici.

Când lucrurile se văd astfel, biserica devine prin antonomasie locul vieţii creştine; şi atunci a fi creştin înseamnă să te duci la biserică, să participi la ceremoniile sacre, să îţi însuşeşti o sociologie ecleziastică, într-un gen de lume segregată, care se prezintă pe sine ca anticamera cerului, pe când lumea obişnuită merge pe propriul său drum. Aşadar, doctrina Creştinismului, viaţa harului, ar trece parcă doar atingând uşor zbuciumatul mers înainte al istoriei omeneşti, dar fără a-l întâlni.

În această dimineaţă de octombrie, pregătindu-ne să celebrăm Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului, răspundem cu un simplu nu acestei viziuni deformate a Creştinismului. Reflectaţi un moment în cadrul Euharistiei noastre, al Acţiunii noastre de Mulţumire: ne aflăm într-o biserică singulară; s-ar putea spune că naosul este campusul universitar, retablul – Biblioteca Universităţii –; mai departe, uneltele cu care se ridică noile edificii; iar sus, cerul din Navarra...

Nu vă confirmă această enumerare, într-un mod plastic şi de neuitat, că viaţa ordinară este adevăratul loc al existenţei voastre creştine? Copiii mei, acolo unde sunt fraţii voştri oamenii, acolo unde sunt aspiraţiile voastre, munca voastră, iubirile voastre, acolo este locul întâlnirii voastre zilnice cu Cristos. Acolo, în mijlocul lucrurilor materiale de pe pământ, trebuie să ne sfinţim, slujindu-l pe Domnul şi pe toţi oamenii.