Din acest unghi, în ce fel consideraţi că realitatea ecleziastică a Opus Dei se încadrează în acţiunea pastorală a întregii Biserici? Şi în Ecumenism?

Mai întâi cred că se cuvine să dau o lămurire: Opus Dei nu este şi nici nu poate fi considerată o realitate legată de procesul evolutiv al stării de perfecţiune a Bisericii, nu este o formă modernă sau aggiornata a acestei stări. Într-adevăr, nici concepţia teologică a acelui status perfectionis – pe care Sfântul Toma, Suárez şi alţi autori au plăsmuit-o în chip decisiv în doctrină – şi nici diferitele interpretări care s-au dat ori se pot da acestui concept teologic nu au nimic a face cu spiritualitatea şi scopul apostolic pe care Dumnezeu le-a dorit pentru Asociaţia noastră. Este de-ajuns să precizăm – întrucât o expunere doctrinală completă ar fi prea amplă – că Opus Dei nu este interesată nici de voturi, nici de promisiuni, nici de vreo formă de consacrare pentru membrii săi, în afară de consacrarea pe care au primit-o cu toţii prin Botez. Asociaţia noastră nu urmăreşte în niciun fel ca membrii ei să-şi schimbe starea, să nu mai fie simpli credincioşi egali cu ceilalţi, pentru a căpăta acel specific status perfectionis. Dimpotrivă, ceea ce doreşte şi încearcă să obţină este ca fiecare să facă apostolat şi să se sfinţească în propria sa stare, în acelaşi loc şi statut pe care le are în Biserică şi în societatea civilă. Nu scoatem pe nimeni de la locul lui, nici nu îndepărtăm pe nimeni de munca lui sau de strădania şi nobilele sale angajamente de natură civilă.

Realitatea socială, spiritualitatea şi acţiunea Lucrării se înscriu aşadar într-un cadru foarte diferit în viaţa Bisericii, şi anume în procesul teologic şi vital la care laicii participă prin asumarea deplină a responsabilităţilor lor ecleziastice, prin modul lor propriu de a lua parte la misiunea lui Cristos şi a Bisericii sale. Aceasta a fost şi este, în cei aproape patruzeci de ani de existenţă a Lucrării, preocuparea constantă – senină, dar puternică – prin care Domnul a dorit să stimuleze, în sufletul meu şi al fiilor mei, dorinţa de a-l sluji.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.