M-aţi întrebat de asemenea cum se încadrează Opus Dei în Ecumenism. I-am povestit anul trecut unui ziarist francez – şi ştiu că întâmplarea a avut ecou, chiar şi în publicaţiile unor fraţi de ai noştri despărţiţi – ceea ce îi spusesem odată Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea, impresionat de felul său de a fi, afabil şi patern: „Sfinte Părinte, în Lucrarea noastră toţi oamenii, catolici sau nu, au găsit mereu un loc primitor: nu am învăţat ecumenismul de la Sanctitatea Voastră”. El a râs emoţionat, deoarece ştia că, încă din 1950, Sfântul Scaun autorizase Opus Dei să primească, în calitate de asociaţi Colaboratori, credincioşi care nu sunt catolici, chiar şi necreştini.

Sunt într-adevăr mulţi – şi printre ei nu lipsesc preoţi şi chiar şi episcopi din respectivele confesiuni ale fraţilor despărţiţi care se simt atraşi de spiritul Opus Dei şi colaborează în apostolatele noastre. Şi – pe măsură ce contactele se intensifică – sunt tot mai frecvente manifestările de simpatie şi înţelegere cordială datorate faptului că membrii Opus Dei îşi întemeiază spiritualitatea pe simplul scop de a trăi cu responsabilitate angajamentele şi exigenţele impuse de Botez credincioşilor. Multe aspecte – cum sunt cele referitoare la dorinţa de a căuta perfecţiunea creştină şi a face apostolat, încercând să sfinţească propria lucrare profesională; la implicarea în realităţile seculare, respectându-le propria autonomie, dar tratându-le în spiritul şi iubirea unor inimi contemplative; la acordarea de prioritate, în organizarea lucrărilor noastre, persoanei, acţiunii Duhului Sfânt asupra sufletelor, respectării demnităţii şi libertăţii care provin din filiaţia divină a creştinului; la apărarea legitimei capacităţi de iniţiativă în cadrul respectării necesare a binelui comun, împotriva concepţiei monolitice şi instituţionaliste despre apostolatul laicilor – precum şi alte aspecte în legătură cu modul nostru de a trăi şi a lucra, toate acestea sunt puncte de certă întâlnire, unde fraţii despărţiţi descoperă – transformată în viaţă, dovedită de trecerea anilor – o bună parte din supoziţiile doctrinale pe care şi ei şi noi, catolicii, ne-am întemeiat atâtea speranţe ecumenice.