Lista numerelor

Uneori, vorbind despre realitatea Asociaţiei Opus Dei, aţi afirmat că este o „organizare dezorganizată”. Aţi putea să le explicaţi cititorilor noştri semnificaţia acestei expresii?

Vreau să spun că acordăm o importanţă de prim ordin, fundamentală, spontaneităţii apostolice a persoanei, iniţiativei sale libere şi responsabile, călăuzite de Spirit, şi nu structurilor de organizare, ordinelor, tacticilor şi planurilor impuse de la vârf, de la conducere.

Există, evident, un minim de organizare, cu o conducere centrală, care acţionează întotdeauna în mod colegial, cu sediul la Roma şi cu conduceri regionale, de asemenea în spirit colegial, fiecare având în frunte un Consilier ¹⁰. Dar întreaga activitate a acestor organisme se îndreaptă, în esenţă, spre un obiectiv: acela de a acorda membrilor asistenţa spirituală necesară pentru viaţa lor de pietate, şi o adecvată formare spirituală, doctrinal-religioasă şi umană. Aşadar, fiecare la treabă! Adică: credincioşilor să sfinţiţi toate drumurile oamenilor, căci toate au mireasma trecerii lui Dumnezeu!

Ajungând la această limită, la acest moment, Asociaţia ca atare şi-a terminat sarcina – adică tocmai aceea pentru care membrii Opus Dei se asociază –, nu mai are ce face, nu poate şi nici nu trebuie să mai dea vreo indicaţie. Începe atunci acţiunea personală, liberă şi responsabilă, a fiecărui membru. Fiecare, cu spontaneitate apostolică, acţionând cu totală libertate personală şi formându-şi autonom propria conştiinţă în faţa deciziilor concrete care trebuie luate, încearcă să caute perfecţiunea creştinească şi să aducă mărturie creştină în propriul său mediu, sfinţindu-şi munca profesională, intelectuală sau manuală. Fireşte, luând fiecare în mod autonom aceste decizii în viaţa sa seculară, în realităţile lumeşti în care se mişcă apar frecvent opţiuni, criterii şi atitudini diferite: apare, pe scurt, această binecuvântată dezorganizare, acest just şi necesar pluralism, care este o caracteristică esenţială a spiritului drept al Opus Dei şi care mie mi s-a părut întotdeauna singura manieră corectă şi bine rânduită de a concepe apostolatul laicilor.

Vă spun şi mai mult: această organizare dezorganizată apare chiar şi în lucrările apostolice pe care Opus Dei le realizează, din dorinţa de a contribui, ca și Asociaţie, la rezolvarea creştinească a problemelor ce afectează comunităţile omeneşti din diverse ţări. Aceste activităţi şi iniţiative ale Asociaţiei au întotdeauna caracter nemijlocit apostolic: sunt opere educative, de asistenţă sau de binefacere. Dar, întrucât spiritul nostru este tocmai acela de a stimula ideea ca iniţiativele să se ivească de la bază şi dat fiind că circumstanţele, necesităţile şi posibilităţile fiecărei naţiuni sau fiecărui grup social sunt specifice şi de obicei diverse, conducerea centrală a Operei lasă conducerilor regionale – care se bucură de o autonomie practic totală – responsabilitatea de a decide, a promova şi organiza acele activităţi apostolice concrete pe care le consideră mai adecvate: de la un centru universitar sau un cămin studenţesc, până la un dispensar sau o fermă-şcoală pentru ţărani. Ca rezultat logic, avem un mozaic multicolor şi variat de activităţi: un mozaic dezorganizat în chip organizat.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim
să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

Aţi putea descrie diferenţele existente între modul în care Opus Dei ca Asociaţie îşi îndeplineşte misiunea şi acela în care membrii săi şi-o îndeplinesc individual pe a lor? De exemplu, ce criterii stabilesc că este mai bine ca un proiect să fie realizat de Asociaţie – un liceu ori o casă de reculegeri - sau de entităţi individuale– o întreprindere editorială sau comercială?

Activitatea principală a Opus Dei constă în a oferi membrilor săi, precum şi tuturor celor care o doresc, mijloacele spirituale necesare pentru a trăi ca buni creştini în mijlocul lumii. Le face cunoscută doctrina lui Cristos, învăţăturile Bisericii; le insuflă un spirit ce îi îndeamnă să lucreze cu sârg din dragoste faţă de Dumnezeu şi în slujba tuturor oamenilor. Într-un cuvânt, să se comporte ca buni creştini: convieţuind cu toţi, respectând libertatea legitimă a tuturor şi făcând ca această lume a noastră să fie mai dreaptă.

Fiecare dintre membri îşi câştigă viaţa şi serveşte societatea prin profesia pe care o avea înainte de a intra în Opus Dei şi pe care ar practica-o dacă n-ar aparţine Lucrării. Astfel, unii sunt mineri, alţii predau în şcoli sau Universităţi, pot fi comercianţi, ţărani, sau casnice, secretare. Nu există nicio activitate umană nobilă care să nu poată fi desfăşurată de un membru al Opus Dei. Cel care, de exemplu, înainte de a face parte din Lucrarea noastră, lucra într-o întreprindere editorială sau comercială, continuă să lucreze tot acolo şi după. Şi dacă îşi caută un nou loc de muncă sau se decide să înfiinţeze orice fel de firmă, împreună cu colegii de breaslă, poate hotărî în deplină libertate, acceptând personal rezultatele muncii sale şi răspunzând de asemenea personal.

Întreaga activitate a Directorilor Lucrării se bazează pe un desăvârşit respect al libertăţii profesionale a membrilor: aceasta este o cerinţă de importanţă capitală, de care depinde însăşi existenţa Lucrării, şi care este îndeplinită, prin urmare, cu fidelitate absolută. Fiecare membru poate lucra profesional în aceleaşi domenii ca şi când n-ar face parte din Opus Dei, astfel încât nici Lucrarea ca atare, şi nici vreunul dintre ceilalţi membri, nu au nimic de a face cu munca profesională prestată în mod concret de respectivul membru. Când intră în Asociaţie, membrii îşi iau angajamentul de a se strădui să caute perfecţiunea creştină prin munca lor şi să conştientizeze cu mai multă claritate, caracterul de slujire adus omenirii, pe care trebuie să îl aibă orice viaţă creştină.

Aşadar, misiunea principală a Lucrării – aşa cum am mai spus-o – este aceea de a le asigura o formare creştină membrilor săi, precum şi altor oameni care vor să beneficieze de aceasta. În plus, dorinţa de a contribui la rezolvarea problemelor ce afectează societatea, direcţie în care idealul creştin poate avea un rol foarte constructiv, face ca Lucrarea ca atare, în mod corporativ, să desfăşoare unele activităţi şi iniţiative. Criteriul în acest domeniu este acela că Opus Dei, având scopuri exclusiv spirituale, poate realiza în mod corporatist numai acele activităţi ce constituie, clar şi imediat, o slujire creştină, un apostolat. Ar fi absurd să se creadă că Opus Dei ca atare s-ar putea ocupa cu extragerea cărbunelui din mină sau cu promovarea oricărui gen de întreprinderi cu caracter economic. Operele ei corporative sunt activităţi nemijlocit apostolice: o şcoală pentru formarea ţăranilor, un dispensar medical pentru o zonă sau o ţară subdezvoltată, o şcoală pentru promovarea socială a femeii etc. Pe scurt, opere de asistenţă, de educaţie sau de binefacere, ca acelea întreprinse în mod obişnuit în toată lumea de instituţii de orice orientare religioasă.

Pentru a duce la bun sfârşit aceste opere se dispune în primul rând de munca personală a membrilor, care uneori se dedică plenar acestora, dar şi de ajutorul generos oferit de nenumăraţi oameni, credincioşi sau nu. Unii se simt îndemnaţi să colaboreze din raţiuni spirituale; alţii, chiar dacă nu împărtăşesc ţelurile apostolice, văd că este vorba de iniţiative în folosul societăţii, deschise tuturor, fără niciun fel de discriminare rasială, religioasă ori ideologică ².

Având în vedere că există membri ai Opus Dei în cele mai diverse straturi ale societăţii şi că unii dintre ei lucrează sau conduc întreprinderi sau grupuri de o anume importanţă, se poate considera că Opus Dei încearcă să coordoneze aceste activităţi în acord cu vreo linie politică, economică etc.?

În niciun caz. Opus Dei nu intervine absolut deloc în politică; este străină cu desăvârşire de orice tendinţă, grupare sau regim politic, economic, cultural sau ideologic. Obiectivele sale – repet – sunt exclusiv spirituale şi apostolice. Membrilor săi nu le cere decât să trăiască creştineşte, să se străduiască să-şi armonizeze viaţa cu idealul Evangheliei. Nu se amestecă, prin urmare, în niciun fel în problemele lumeşti.

Dacă cineva nu înţelege acest lucru, cauza poate fi aceea că nu înţelege libertatea personală sau că nu reuşeşte să facă deosebirea între scopurile exclusiv spirituale pentru care se asociază membrii Lucrării şi domeniul extrem de vast al activităţilor umane – economia, politica, filozofia, cultura, arta etc. - în care membrii Opus Dei se bucură de deplină libertate şi muncesc pe proprie răspundere.

Chiar din momentul în care intră în Lucrare, toţi membrii cunosc bine realitatea libertăţii lor individuale, astfel încât, dacă în vreo situaţie, unul dintre ei ar încerca să facă presiuni asupra altora, impunându-şi propriile opinii în materie de politică, ori să se servească de ei pentru interese omeneşti, ceilalţi se vor revolta şi îl vor exclude imediat.

Respectul libertăţii membrilor săi este condiţia esenţială a vieţii înseşi a Opus Dei. Fără acest respect, n-ar adera nimeni la Lucrare. Mai mult: dacă ar avea loc vreodată o imixtiune a Opus Dei în politică sau în alt domeniu al activităţilor omeneşti - nu s-a întâmplat aşa ceva, nu se întâmplă şi, cu ajutorul Domnului, nu se va întâmpla niciodată –, primul duşman al Lucrării aş fi eu.

Asociaţia insistă asupra libertăţii membrilor de a-şi exprima convingerile pe care şi le păstrează cu onestitate. Însă, revenind la această temă, din alt punct de vedere, până unde credeţi că Opus Dei este obligată moral, ca asociaţie, să-şi exprime opiniile în probleme cruciale, seculare sau spirituale, în mod public sau în particular? Sunt situaţii în care Opus Dei îşi va pune în joc influenţa sa şi a membrilor ei în apărarea principiilor pe care le consideră sacre, ca de pildă, recent, în sprijinul legislaţiei referitoare la libertatea religioasă în Spania?

În Opus Dei, încercăm întotdeauna şi în toate privinţele să simţim conform Bisericii lui Cristos: nu avem altă doctrină decât aceea pe care Biserica o propovăduieşte tuturor credincioşilor săi. Singurul lucru particular pe care îl avem este un spirit propriu, caracteristic pentru Opus Dei, adică un mod concret de a trăi Evanghelia, sfinţindu-ne în lume şi făcând apostolat prin profesie.

De aici reiese clar că toţi membrii Opus Dei au aceeaşi libertate ca şi restul catolicilor pentru a-şi forma, neîngrădiţi, opiniile şi pentru a acţiona în consecinţă. De aceea, Opus Dei ca atare nu trebuie, nici nu poate exprima o opinie proprie şi nici nu şi-o poate forma. Dacă este vorba de o chestiune în legătură cu o doctrină definită de către Biserică, opinia fiecăruia dintre membrii Lucrării va fi aceasta. Dacă este vorba însă de o chestiune asupra căreia Magisteriul – Papa şi episcopii – nu s-a pronunţat, fiecare dintre membrii Opus Dei va avea opinia care i se pare mai bună şi şi-o va apăra liber, acţionând în consecinţă.

Cu alte cuvinte, principiul care determină atitudinea directorilor Opus Dei în acest domeniu este respectul pentru libertatea de opţiune în problemele lumeşti. Adică ceva foarte diferit de abstenţionism, căci înseamnă să îşi pună fiecare membru în faţa propriilor sale responsabilităţi, invitându-l să şi le asume conform conştiinţei lui, acţionând în libertate. De aceea, este nepotrivit să ne referim la Opus Dei când se vorbeşte de partide, grupări sau tendinţe politice sau, în general, de sarcini şi întreprinderi omeneşti; mai mult chiar, este nedrept şi aproape calomnios, căci poate induce eroarea de a se conchide, în mod fals, că membrii Lucrării au vreo ideologie, mentalitate sau interes lumesc comun.

Membrii sunt bineînţeles catolici, şi catolici care încearcă să fie consecvenţi cu credinţa lor. Pot fi calificaţi ca atare, dacă se doreşte, dar ţinând efectiv seama de faptul că a fi catolic nu înseamnă să creezi grupări, nici măcar în domeniul cultural şi ideologic şi, cu atât mult, în cel politic. De la începuturile Lucrării şi nu numai de la Conciliu încoace, s-a încercat să se practice un catolicism deschis, care apără libertatea legitimă a conştiinţei, constând în a trata cu caritate fraternă toţi oamenii, fie că sunt catolici, fie că nu sunt, şi a colabora cu toţi, împărtăşind diferitele pasiuni nobile care mişcă omenirea.

Să luăm un exemplu. În problema rasială din Statele Unite fiecare dintre membrii Lucrării va avea în vedere învăţăturile clare ale doctrinei creştine despre egalitatea tuturor oamenilor şi despre inechitatea oricărei discriminări. De asemenea, va cunoaşte şi va avea în vedere indicaţiile concrete ale episcopilor americani în legătură cu această problemă. Prin urmare, va apăra drepturile legitime ale tuturor cetăţenilor şi va combate orice situaţie sau proiect de discriminare. În plus, va ţine seama de faptul că, pentru un creştin, nu este suficient să respecte drepturile semenilor, ci trebuie să vadă în aceştia nişte fraţi cărora le datorăm o dragoste sinceră şi un sprijin dezinteresat.

În formarea pe care o acordă Opus Dei membrilor săi, se va insista asupra acestor idei mai mult în propria ţară decât în altele, unde această problemă concretă nu există sau este mai puţin urgentă. Ceea ce nu va face niciodată Opus Dei este să dicteze şi nici măcar să sugereze, o soluţie concretă pentru o anumită problemă. Decizia de a susţine un proiect de lege sau altul, de a se afilia la o asociaţie sau alta – sau la niciuna -, de a participa sau nu la o anume manifestaţie, este ceva ce va hotărî fiecare membru. Şi, de fapt, se vede pretutindeni că membrii nu acţionează în bloc, ci în virtutea unui pluralism logic.

Aceste criterii în sine explică faptul că atâţia spanioli membri ai Opus Dei sunt favorabili proiectului de lege a libertăţii religioase în ţara lor, aşa cum a fost redactată recent. Este vorba, de bună seamă, de o opţiune personală, după cum tot personală este şi opinia celor care critică acest proiect. Dar toţi au învăţat de la spiritul Opus Dei să iubească libertatea şi să-i înţeleagă pe cei care aparţin altor credinţe. Opus Dei este prima dintre asociaţiile catolice care, începând din 1950, cu autorizare de la Sfântul Scaun, admite drept colaboratori oameni care nu sunt catolici şi chiar care nu sunt creştini, fără nicio discriminare, îndrăgindu-i pe toţi.

Ştiţi desigur că, în unele sectoare ale opiniei publice, Opus Dei este oarecum controversată. Mi-aţi putea spune de ce anume se întâmplă aşa, şi în special cum se răspunde la acuzaţia de „secret al conspiraţiei” care adesea vizează Opus Dei?

Mă supără profund tot ce poate părea laudă de sine. Însă, dat fiind că ridicaţi această problemă, nu pot să nu vă spun că socotesc că Opus Dei este una din organizaţiile catolice care contează pe cei mai mulţi prieteni în toată lumea. Milioane de persoane, precum şi numeroşi oameni care nu sunt catolici sau care nu sunt creştini o preţuiesc şi o sprijină.

Pe de altă parte, Opus Dei este o organizaţie spirituală şi apostolică. Dacă se uită acest fapt fundamental – sau dacă cineva refuză să ia în seamă buna credinţă a membrilor Lucrării, afirmând aceasta – este imposibil să se înţeleagă ce fac. Din cauza neputinţei de a înţelege, se inventează versiuni complicate şi secrete care nu au existat niciodată.

Vorbiţi de acuzaţia de secret. Asta e o poveste veche. V-aş putea spune, punctual, care este originea istorică a acestei acuzaţii calomnioase. Timp de mulţi ani o organizaţie puternică, de care prefer să nu vorbesc – o iubim şi am iubit-o întotdeauna -, s-a apucat să falsifice ceea ce nu cunoştea. Insistau să ne considere la fel ca niște călugări, şi se întrebau: de ce nu gândesc toţi la fel?, de ce nu poartă rasă sau vreun semn distinctiv? Şi ajungeau în chip ilogic la concluzia că alcătuim o societate secretă.

Astăzi povestea aparţine trecutului, şi orice om, relativ informat, ştie că nu este vorba de niciun secret; că nu purtăm un semn distinctiv fiindcă nu suntem călugări, ci creştini obişnuiţi; că nu gândim la fel, pentru că admitem cel mai larg pluralism în tot ce este lumesc şi în chestiunile teologice care pot fi discutate. O mai bună cunoaştere a realităţii şi depăşirea unei gelozii neîntemeiate a pus capăt acestei triste şi calomnioase situaţii.

Nu trebuie totuşi să ne mirăm că, din când în când, cineva reînvie vechile mituri: deoarece încercăm să muncim pentru Domnul, apărând libertatea personală a tuturor oamenilor, ne vom confrunta veşnic cu duşmanii sectari ai acestei libertăţi personale, din orice domeniu, cu atât mai agresivi dacă sunt oameni care nu pot suporta nici măcar ideea de religie, sau, mai rău, dacă se bazează pe o gândire religioasă de tip fanatic.

Totuşi, cele mai multe publicaţii - din fericire – nu se mulţumesc să repete aceste lucruri vechi şi neadevărate, având conştiinţa clară că a fi imparţial nu înseamnă să difuzezi ceva pe jumătate real, pe jumătate calomnios, fără să te străduieşti să oglindeşti adevărul obiectiv. Personal, cred că este o ştire şi să spui adevărul, îndeosebi când este vorba de a informa despre activitatea atâtor persoane care, făcând parte din Opus Dei sau colaborând cu Asociaţia, se străduiesc, în ciuda greşelilor personale – fac şi eu greşeli şi nu mă miră că şi ceilalţi le fac -, să îndeplinească o misiune în slujba tuturor oamenilor. A distruge un mit fals este întotdeauna interesant. Consider că este o datorie importantă a ziaristului să se documenteze temeinic şi să obţină informaţii la zi, chiar dacă, uneori, aceasta presupune să-şi schimbe judecăţile pe care le-a emis înainte. Este atât de greu să admiţi că poate exista ceva pur, nobil şi bun, fără a amesteca neadevăruri absurde, învechite şi discreditate?

A te informa în legătură cu Opus Dei este foarte simplu. În toate ţările Asociaţia lucrează la lumina zilei, cu recunoaşterea juridică a autorităţilor civile şi ecleziastice. Sunt bine cunoscute numele directorilor şi ale operelor sale apostolice. Oricine doreşte informaţii despre Lucrarea noastră, le poate obţine fără nicio dificultate, punându-se în contact cu directorii sau apelând la una din operele noastre corporative. Dumneavoastră înşivă vă puteţi încredinţa că, niciodată, nimeni dintre conducătorii Opus Dei sau dintre cei care se ocupă de ziarişti, nu a pregetat să le uşureze sarcina informativă, răspunzându-le la întrebări sau furnizându-le documentaţia necesară.

Nici eu şi nici vreunul dintre membrii Opus Dei nu pretindem să ne înţeleagă toată lumea sau să ne împărtăşească idealurile spirituale. Sunt un mare prieten al libertăţii şi al ideii că fiecare trebuie să-şi urmeze drumul. Dar este evident că avem dreptul elementar de a fi respectaţi.

Faptul că unii membrii ai Lucrării sunt prezenţi în viaţa publică a ţării nu a politizat oarecum activitatea Opus Dei în Spania? Nu compromit ei astfel Lucrarea şi Biserica însăşi?

Nu, nici în Spania şi nici în vreun alt loc. Insist asupra faptului că fiecare dintre membrii Opus Dei lucrează cu deplină libertate şi responsabilitate personală, fără a compromite nici Biserica şi nici Lucrarea, întrucât nu se bazează nici pe Biserică şi nici pe Lucrare pentru a-şi desfăşura activităţile personale. Oameni formaţi într-o concepţie militară a apostolatului şi a vieţii spirituale vor avea tendinţa să vadă munca liberă şi personală a creştinilor ca o activitate colectivă. Dar vă spun, aşa cum n-am obosit s-o repet din 1928, că diversitatea de opinii şi de activităţi, în planul lumesc şi în planul teologic al discuţiilor, nu constituie nicio problemă pentru Lucrare: dimpotrivă, diversitatea care există şi va exista întotdeauna la membrii Opus Dei este o manifestare de spirit drept, de viaţă curată, de respect faţă de opţiunea legitimă a fiecăruia.

Aţi putea să ne spuneţi dacă, sau în ce măsură, Opus Dei are în Spania o orientare economică sau politică? Dacă ar fi aşa, aţi putea s-o definiţi?

Opus Dei nu are nicio orientare economică sau politică, nici în Spania şi nici altundeva. Desigur că, îndemnaţi de doctrina lui Cristos, membrii săi apără întotdeauna libertatea personală şi dreptul tuturor oamenilor la viaţă şi la muncă, la îngrijire în caz de boală sau de bătrâneţe, la formarea unui cămin, la aducerea pe lume a copiilor şi la educarea acestora ţinând seama de talentul fiecăruia, precum şi la acordarea unui tratament demn de oameni şi cetăţeni.

Însă Lucrarea nu le propune niciun drum concret, nici economic, nici politic şi nici cultural. Fiecare dintre membrii săi are deplină libertate de a gândi şi acţiona cum i se pare mai bine în acest domeniu. În tot ce este vremelnic membrii Lucrării sunt cu desăvârşire liberi: îşi găsesc loc în Opus Dei persoane de toate tendinţele politice, culturale, sociale şi economice pe care conştiinţa creştină le poate admite.

Eu nu vorbesc niciodată de politică. Misiunea mea ca preot este exclusiv spirituală. De altfel, chiar dacă aș exprima vreodată o părere în domeniul lumesc, membrii Lucrării n-ar avea nicio obligaţie de a o urma.

Niciodată directorii Lucrării nu pot impune un criteriu politic sau profesional celorlalţi membri. Dacă vreodată un membru al Opus Dei ar încerca s-o facă, sau să se folosească de alţi membri pentru scopuri omeneşti, ar fi exclus fără menajamente, deoarece ceilalţi membri s-ar revolta pe bună dreptate.

N-am întrebat şi nici nu voi întreba vreodată un membru al Operei din ce partid face parte sau ce doctrină politică susţine, fiindcă mi s-ar părea un atentat la libertatea lui legitimă. Şi la fel procedează directorii Opus Dei în toată lumea.

Ştiu, totuşi, că printre membrii Lucrării – în Spania, ca în orice altă ţară – există de fapt o mare varietate de opinii, iar eu nu am de obiectat. Le respect pe toate, aşa cum voi respecta întotdeauna orice opţiune lumească, luată de un om care se străduieşte să acţioneze conform conştiinţei sale. Acest pluralism nu este, pentru Lucrare, o problemă. Dimpotrivă, este o manifestare de spirit drept, care pune în evidenţă legitima libertate a fiecăruia.

Dacă, aşa cum susţin membrii săi, Opus Dei este pur şi simplu o asociaţie religioasă în care fiecare membru este liber să-şi urmeze propriile opinii, cum explicaţi credinţa, foarte răspândită, că Opus Dei este o organizaţie monolitică cu poziţii foarte definite în probleme lumeşti?

Nu mi se pare că părerea aceasta este realmente foarte răspândită. Destul de multe din organismele cele mai calificate din presa internaţională au recunoscut pluralismul membrilor Lucrării.

Au fost, bineînţeles, şi unele persoane care au susţinut această opinie greşită la care vă referiţi. Este posibil ca unele, din diverse motive, să fi răspândit ideea aceasta, chiar dacă ştiau că nu corespunde realităţii. Cred că, în multe alte cazuri, cauza poate fi lipsa cunoaşterii, provocată poate de deficienţele de informare: nefiind bine informate, nu este de mirare că persoane care nu sunt destul de interesate pentru a intra în contact personal cu Opus Dei şi a se informa corect atribuie Operei ca atare opiniile unor membri, puţini la număr.

Cert este că nimeni dintre cei care sunt cât de cât informaţi cu privire la problemele spaniole nu poate să ignore realitatea pluralismului existent la membrii Lucrării. Chiar dumneavoastră aţi putea cita, cu siguranţă, multe exemple.

Alt factor poate fi prejudecata subconştientă a persoanelor care au mentalitate de partid unic, în domeniul politic şi în cel spiritual. Celor care au această mentalitate, şi pretind ca toţi să aibă aceeaşi opinie ca ei, le vine greu să creadă că alţii sunt capabili să respecte libertatea semenilor. Astfel, atribuie Lucrării caracterul monolitic al propriilor lor grupuri.

Dar să vorbim, concret, de cazul Spaniei. Puţinii membri ai Opus Dei care activează în această ţară în posturi de transcendenţă socială sau care intervin în viaţa publică, o fac – ca pretutindeni - cu totală libertate şi responsabilitate personală, acţionând fiecare conform propriei conştiinţe. Aceasta explică faptul că, în practică, au adoptat poziţii diferite şi, în multe ocazii, contrarii.

În plus, vreau să atrag atenţia că a considera că prezenţa persoanelor care aparţin Opus Dei, în politica spaniolă, ar fi un fenomen special reprezintă, o deformare a realităţii ce ajunge să fie calomnie. Pentru că membrii Opus Dei care activează în viaţa publică spaniolă sunt o minoritate în comparaţie cu numărul total al catolicilor care intervin activ în acest sector. Populaţia spaniolă fiind catolică aproape în totalitate, este logic din punct de vedere statistic ca aceia care participă la viaţa politică să fie catolici. Mai mult încă, la toate nivelurile administraţiei publice spaniole – de la miniştri până la primari – abundă catolici care provin din cele mai diferite asociaţii de credincioşi: unele ramuri ale Acţiunii Catolice, Asociaţia Catolică Naţională de Propagandiști, al cărui prim preşedinte a fost actualul cardinal Herrera, Congregaţiile Mariane etc.

Nu vreau să mă extind mai mult asupra acestui subiect, dar profit de ocazie pentru a declara încă o dată că Opus Dei nu este legată de nicio ţară, de niciun regim, de nicio tendinţă politică, de nicio ideologie. Şi că membrii săi acţionează întotdeauna, în chestiunile lumeşti, cu deplină libertate, ştiind să-şi asume propriile responsabilităţi, şi detestă orice încercare de a se folosi de religie în beneficiul vreunei poziţii politice şi al intereselor de partid.

Lucrurile simple sunt uneori greu de explicat. De aceea m-am extins puţin răspunzând la întrebarea dumneavoastră. Să fie însă limpede că, în orice caz, defăimările pe care le-am comentat aparţin acum trecutului. Aceste calomnii sunt de multă vreme cu desăvârşire discreditate: nimeni nu le mai crede. Noi, din primul moment, am acţionat mereu la lumina zilei - nu exista niciun motiv pentru a proceda altminteri -, explicând clar natura şi ţelurile apostolatului nostru, iar toţi cei care au dorit au putut să cunoască realitatea. De fapt, sunt foarte numeroase persoanele – catolici sau nu, creştini sau nu – care ne privesc cu afecţiune şi stimă munca, şi colaborează cu noi.

Pe de altă parte, progresul istoriei Bisericii a dus la depăşirea unui anumit clericalism, care tinde să deformeze tot ce se referă la laici, atribuindu-le intenţii ascunse. Astfel este mai uşor, acum, să înţelegem că tot ceea ce Opus Dei trăia şi proclama nu era decât vocaţia divină a creştinului obişnuit, cu un zel supranatural precis.

Sper să sosească momentul în care să nu se mai rostească cuvintele catolicii pătrund în mediile sociale, şi să-şi dea seama cu toţii că este o exprimare clericală. În orice caz, nu se aplică absolut deloc apostolatului făcut de Opus Dei. Membrii Lucrării nu au nevoie săpătrundă în structurile lumeşti pentru simplul fapt că sunt cetăţeni obişnuiţi, egali cu toţi ceilalţi, şi prin urmare se află deja acolo.

Dacă Domnul cheamă să vină în Opus Dei o persoană care munceşte într-o fabrică sau într-un spital sau la parlament, aceasta înseamnă că, din acel moment, acea persoană se va hotărî să depună toate eforturile sau să-şi utilizeze toate resursele pentru a sfinţi, prin harul Domnului, profesia respectivă. Nu este vorba de altceva decât de conştientizarea exigenţelor radicale ale mesajului evanghelic, conform vocaţiei specifice primite.

A crede că această conştientizare înseamnă să părăseşti viaţa obişnuită este o idee îndreptăţită numai pentru cei care primesc de la Dumnezeu vocaţia monahală, cu al său contemptus mundi, dispreţuirea sau renunțarea la lucrurile lumeşti; dar a dori să faci din această respingere a lumii esenţa sau apogeul Creştinismului este evident o enormitate.

Aşadar, nu Opus Dei îşi introduce membrii în anumite medii, căci aceştia se află deja acolo, repet şi nu au motive să iasă. Pe deasupra, vocaţia pentru Opus Dei – care izvorăşte din harul Domnului şi din acest apostolat de prietenie şi de încredere despre care vorbeam înainte – se manifestă în toate mediile.

Se poate ca însăşi simplitatea naturii şi a modului de acţiune ale Opus Dei să fie o dificultate pentru cei care sunt copleşiţi de complicaţii şi par a nu fi capabili să înţeleagă nimic natural şi drept.

Fireşte, vor exista întotdeauna unii care nu vor înţelege esenţa Opus Dei, şi asta nu ne miră, fiindcă Domnul i-a prevenit pe ai săi în privinţa acestor greutăţi, spunându-le că non estdiscipulus super Magistrum, nu este ucenic mai presus de învăţătorul său ⁸. Nimeni nu poate pretinde să fie apreciat de toată lumea, chiar dacă are dreptul ca toţi să-l respecte ca om şi ca fiu al Domnului. Din păcate, există fanatici care vor să-şi impună în chip totalitar ideile, şi aceştia nu vor percepe niciodată dragostea pe care membrii Opus Dei o nutresc pentru libertatea personală a semenilor şi apoi pentru propria lor libertate personală, veşnic cu responsabilitate de asemenea personală.

Îmi amintesc de o întâmplare foarte grăitoare. Într-un anumit oraş al cărui nume nu se cade să-l dezvălui, Primăria delibera în legătură cu oportunitatea de a acorda un ajutor economic unui proiect educativ condus de membrii Opus Dei care, ca toate lucrările corporative realizate de Operă, avea o utilitate socială evidentă. Majoritatea consilierilor erau de acord cu acest ajutor. Explicând motivele acestei decizii, unul dintre ei, socialist, arăta că el cunoscuse personal munca ce se realiza în acel centru, afirmând: „Este o activitate caracterizată prin faptul că aceia care o conduc sunt întru totul adepţii libertăţii personale: în acest cămin locuiesc studenţi de toate religiile şi de toate ideologiile”. Consilierii comunişti au votat împotrivă. Unul dintre ei, justificându-şi votul negativ, i-a spus socialistului: „M-am opus pentru că, dacă aşa stau lucrurile, acest cămin înseamnă o propagandă eficientă pentru catolicism”.

Cei care nu respectă libertatea celorlalţi sau vor să se împotrivească Bisericii nu pot aprecia o lucrare apostolică. Însă, chiar şi în aceste cazuri eu, ca om, sunt obligat să-i respect şi să încerc să-i îndrept pe drumul adevărului; şi, ca și creştin, să-i iubesc şi să mă rog pentru ei.

Odată lămurit acest aspect, aş vrea să vă întreb: care sunt caracteristicile formării spirituale a membrilor care determină excluderea oricărui tip de interes lumesc în aderarea la Opus Dei?

Orice interes care nu este pur spiritual este exclus categoric, deoarece Lucrarea cere mult – generozitate, spirit de sacrificiu, abnegaţie, muncă fără răgaz în slujba sufletelor - şi nu dă nimic. Vreau să spun că nu dă nimic în planul intereselor lumeşti; în schimb, în plan spiritual, oferă mult: îţi oferă mijloace ca să te baţi şi să învingi în lupta ascetică, te îndreaptă pe drumurile rugăciunii, te învaţă să te porţi cu Isus aşa cum te porţi cu un frate, să-l vezi pe Domnul în toate împrejurările vieţii, să te simţi fiul Domnului şi, prin urmare, angajat ca să-i răspândeşti doctrina.

O persoană care nu înaintează pe drumul vieţii lăuntrice până înţelege că merită să se dăruiască întru totul, să-şi dea chiar viaţa în slujba Domnului, nu poate persevera în Opus Dei, fiindcă sfinţenia nu este o etichetă, ci o exigenţă profundă.

Pe de altă parte, Opus Dei nu are nicio activitate cu scopuri politice, economice sau ideologice: nicio acţiune lumească. Singurele ei activităţi sunt formarea supranaturală a membrilor şi operele de apostolat, adică neîncetat ajutor spiritual pentru fiecare dintre membrii săi, şi operele corporative apostolice de asistenţă, binefacere, educaţie etc.

Membrii Opus Dei s-au unit numai pentru a urma drumul sfinţeniei, bine definit, şi a colabora la anumite opere de apostolat. Angajamentele lor reciproce exclud orice tip de interes pământesc, prin simplul fapt că în acest domeniu toţi membrii Opus Dei sunt liberi, şi prin urmare, fiecare merge pe propriul său drum, cu obiective şi interese diferite şi, uneori, opuse.

Ca o consecinţă a ţelului exclusiv divin al Lucrării, spiritul său este un spirit de libertate, de dragoste pentru libertatea personală a tuturor oamenilor. Şi, întrucât această dragoste pentru libertate este sinceră şi nu un simplu enunţ teoretic, noi apreciem necesara consecvenţă a libertăţii, adică pluralismul. La Opus Dei pluralismul este iubit şi preţuit, nu doar pur şi simplu tolerat şi în niciun fel îngreunat. Când constat că membrii Lucrării au atât de multe idei şi atitudini diferite – cu privire la chestiuni politice, economice, sociale sau artistice etc. – simt o bucurie, căci este semn că totul funcţionează cu faţa spre Domnul, aşa cum se cuvine.

Unitatea spirituală şi varietatea în problemele lumeşti sunt compatibile când nu domneşte fanatismul şi intoleranţa şi, mai ales, când se trăieşte cu credinţă şi se ştie că noi, oamenii, suntem uniţi nu prin simple legături de simpatie sau de interes, ci prin acţiunea aceluiaşi Spirit care, înfrăţindu-ne cu Cristos, ne conduce către Dumnezeu Tatăl.

Un creştin adevărat nu se gândeşte niciodată că unitatea în credinţă, fidelitatea faţă de Magisteriu şi de Tradiţia Bisericii, ca şi preocuparea de a face să ajungă celorlalţi vestea venirii mântuitoare a lui Cristos, ar fi în contradicţie cu varietatea de atitudini în privinţa lucrurilor lăsate de Domnul, cum se spune de obicei, la libera apreciere a oamenilor. Mai mult încă, el este cu desăvârşire conştient că această varietate face parte din planul divin, este îndrăgită de Domnul, care îşi împarte harurile şi luminile aşa cum îi este voia. Creştinul trebuie să-şi iubească semenii, aşadar trebuie să respecte opiniile contrare celor ale sale şi să convieţuiască în fraternitate deplină cu cei care gândesc altfel.

Tocmai pentru că membrii Lucrării s-au format în acest spirit, este cu neputinţă să se gândească cineva să profite de faptul că aparţine Lucrării spre a obţine avantaje personale sau să încerce să le impună celorlalţi opţiuni politice sau culturale, deoarece ceilalţi nu-l vor tolera şi-l vor determina să-şi schimbe atitudinea sau să părăsească Lucrarea. Acesta este un aspect de la care nimeni din Opus Dei nu va putea permite vreodată cea mai mică abatere, fiindcă trebuie să apere nu numai libertatea sa personală, ci şi natura supranaturală a muncii căreia i s-a dăruit. Consider, de aceea, că libertatea şi responsabilitatea personale sunt cea mai bună garanţie a finalităţii supranaturale a Lucrării lui Dumnezeu.

Dar acestui creştin nu-i vine în minte niciodată să creadă sau să spună că el coboară din lăcaşul de cult în lume pentru a reprezenta Biserica şi că soluţiile lui la acele probleme sunt soluţiile catolice. Aşa ceva nu se poate, copiii mei! Asta ar fi clericalism, catolicism oficial sau cum vreţi să-i spuneţi. În orice caz, înseamnă să violentezi natura lucrurilor. Trebuie să răspândiţi pretutindeni o adevărată mentalitate laică, şi aceasta trebuie să ducă la trei concluzii:

- să fiţi destul de oneşti pentru a vă asuma propria responsabilitate personală;

- să fiţi destul de creştini pentru a vă respecta fraţii întru credinţă, care propun - în materii unde se pot emite opinii - soluţii diferite faţă de cele susţinute de fiecare dintre noi;

- să fiţi destul de catolici pentru a nu vă folosi de Maica noastră Biserica, amestecând-o în rivalităţile omeneşti.

Se vede limpede că, pe acest teren, ca şi în oricare altul, nu aţi putea realiza acest program de a trăi cu sfinţenie viaţa obişnuită, dacă nu v-aţi bucura de toată libertatea pe care v-o recunosc – în acelaşi timp – şi Biserica şi demnitatea voastră de bărbaţi şi de femei, de oameni creaţi după imaginea Domnului. Libertatea personală este esenţială în viaţa creştină. Dar nu uitaţi, copiii mei, că vorbesc întotdeauna de o libertate responsabilă.

Interpretaţi, prin urmare, cuvintele mele aşa cum sunt: o chemare să vă exercitaţi drepturile – zilnic, nu numai în situaţii de urgenţă şi să vă îndepliniţi cu generozitate îndatoririle în calitate de cetăţeni – în viaţa politică, în viaţa economică, în viaţa universitară, în viaţa profesională -, asumându-vă cu curaj toate consecinţele deciziilor voastre libere, afirmându-vă independenţa personală ce vă revine. Iar această mentalitate laică creştină vă va îngădui să vă feriţi de orice intoleranţă, de orice fanatism – o spun într-un mod pozitiv -, vă va face să convieţuiţi în pace cu toţi concetăţenii voştri, şi să sprijiniţi şi convieţuirea în diferitele aspecte ale vieţii sociale.