Lista numerelor

Din acest unghi, în ce fel consideraţi că realitatea ecleziastică a Opus Dei se încadrează în acţiunea pastorală a întregii Biserici? Şi în Ecumenism?

Mai întâi cred că se cuvine să dau o lămurire: Opus Dei nu este şi nici nu poate fi considerată o realitate legată de procesul evolutiv al stării de perfecţiune a Bisericii, nu este o formă modernă sau aggiornata a acestei stări. Într-adevăr, nici concepţia teologică a acelui status perfectionis – pe care Sfântul Toma, Suárez şi alţi autori au plăsmuit-o în chip decisiv în doctrină – şi nici diferitele interpretări care s-au dat ori se pot da acestui concept teologic nu au nimic a face cu spiritualitatea şi scopul apostolic pe care Dumnezeu le-a dorit pentru Asociaţia noastră. Este de-ajuns să precizăm – întrucât o expunere doctrinală completă ar fi prea amplă – că Opus Dei nu este interesată nici de voturi, nici de promisiuni, nici de vreo formă de consacrare pentru membrii săi, în afară de consacrarea pe care au primit-o cu toţii prin Botez. Asociaţia noastră nu urmăreşte în niciun fel ca membrii ei să-şi schimbe starea, să nu mai fie simpli credincioşi egali cu ceilalţi, pentru a căpăta acel specific status perfectionis. Dimpotrivă, ceea ce doreşte şi încearcă să obţină este ca fiecare să facă apostolat şi să se sfinţească în propria sa stare, în acelaşi loc şi statut pe care le are în Biserică şi în societatea civilă. Nu scoatem pe nimeni de la locul lui, nici nu îndepărtăm pe nimeni de munca lui sau de strădania şi nobilele sale angajamente de natură civilă.

Realitatea socială, spiritualitatea şi acţiunea Lucrării se înscriu aşadar într-un cadru foarte diferit în viaţa Bisericii, şi anume în procesul teologic şi vital la care laicii participă prin asumarea deplină a responsabilităţilor lor ecleziastice, prin modul lor propriu de a lua parte la misiunea lui Cristos şi a Bisericii sale. Aceasta a fost şi este, în cei aproape patruzeci de ani de existenţă a Lucrării, preocuparea constantă – senină, dar puternică – prin care Domnul a dorit să stimuleze, în sufletul meu şi al fiilor mei, dorinţa de a-l sluji.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

M-aţi întrebat de asemenea cum se încadrează Opus Dei în Ecumenism. I-am povestit anul trecut unui ziarist francez – şi ştiu că întâmplarea a avut ecou, chiar şi în publicaţiile unor fraţi de ai noştri despărţiţi – ceea ce îi spusesem odată Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea, impresionat de felul său de a fi, afabil şi patern: „Sfinte Părinte, în Lucrarea noastră toţi oamenii, catolici sau nu, au găsit mereu un loc primitor: nu am învăţat ecumenismul de la Sanctitatea Voastră”. El a râs emoţionat, deoarece ştia că, încă din 1950, Sfântul Scaun autorizase Opus Dei să primească, în calitate de asociaţi Colaboratori, credincioşi care nu sunt catolici, chiar şi necreştini.

Sunt într-adevăr mulţi – şi printre ei nu lipsesc preoţi şi chiar şi episcopi din respectivele confesiuni ale fraţilor despărţiţi care se simt atraşi de spiritul Opus Dei şi colaborează în apostolatele noastre. Şi – pe măsură ce contactele se intensifică – sunt tot mai frecvente manifestările de simpatie şi înţelegere cordială datorate faptului că membrii Opus Dei îşi întemeiază spiritualitatea pe simplul scop de a trăi cu responsabilitate angajamentele şi exigenţele impuse de Botez credincioşilor. Multe aspecte – cum sunt cele referitoare la dorinţa de a căuta perfecţiunea creştină şi a face apostolat, încercând să sfinţească propria lucrare profesională; la implicarea în realităţile seculare, respectându-le propria autonomie, dar tratându-le în spiritul şi iubirea unor inimi contemplative; la acordarea de prioritate, în organizarea lucrărilor noastre, persoanei, acţiunii Duhului Sfânt asupra sufletelor, respectării demnităţii şi libertăţii care provin din filiaţia divină a creştinului; la apărarea legitimei capacităţi de iniţiativă în cadrul respectării necesare a binelui comun, împotriva concepţiei monolitice şi instituţionaliste despre apostolatul laicilor – precum şi alte aspecte în legătură cu modul nostru de a trăi şi a lucra, toate acestea sunt puncte de certă întâlnire, unde fraţii despărţiţi descoperă – transformată în viaţă, dovedită de trecerea anilor – o bună parte din supoziţiile doctrinale pe care şi ei şi noi, catolicii, ne-am întemeiat atâtea speranţe ecumenice.

Ştiţi desigur că, în unele sectoare ale opiniei publice, Opus Dei este oarecum controversată. Mi-aţi putea spune de ce anume se întâmplă aşa, şi în special cum se răspunde la acuzaţia de „secret al conspiraţiei” care adesea vizează Opus Dei?

Mă supără profund tot ce poate părea laudă de sine. Însă, dat fiind că ridicaţi această problemă, nu pot să nu vă spun că socotesc că Opus Dei este una din organizaţiile catolice care contează pe cei mai mulţi prieteni în toată lumea. Milioane de persoane, precum şi numeroşi oameni care nu sunt catolici sau care nu sunt creştini o preţuiesc şi o sprijină.

Pe de altă parte, Opus Dei este o organizaţie spirituală şi apostolică. Dacă se uită acest fapt fundamental – sau dacă cineva refuză să ia în seamă buna credinţă a membrilor Lucrării, afirmând aceasta – este imposibil să se înţeleagă ce fac. Din cauza neputinţei de a înţelege, se inventează versiuni complicate şi secrete care nu au existat niciodată.

Vorbiţi de acuzaţia de secret. Asta e o poveste veche. V-aş putea spune, punctual, care este originea istorică a acestei acuzaţii calomnioase. Timp de mulţi ani o organizaţie puternică, de care prefer să nu vorbesc – o iubim şi am iubit-o întotdeauna -, s-a apucat să falsifice ceea ce nu cunoştea. Insistau să ne considere la fel ca niște călugări, şi se întrebau: de ce nu gândesc toţi la fel?, de ce nu poartă rasă sau vreun semn distinctiv? Şi ajungeau în chip ilogic la concluzia că alcătuim o societate secretă.

Astăzi povestea aparţine trecutului, şi orice om, relativ informat, ştie că nu este vorba de niciun secret; că nu purtăm un semn distinctiv fiindcă nu suntem călugări, ci creştini obişnuiţi; că nu gândim la fel, pentru că admitem cel mai larg pluralism în tot ce este lumesc şi în chestiunile teologice care pot fi discutate. O mai bună cunoaştere a realităţii şi depăşirea unei gelozii neîntemeiate a pus capăt acestei triste şi calomnioase situaţii.

Nu trebuie totuşi să ne mirăm că, din când în când, cineva reînvie vechile mituri: deoarece încercăm să muncim pentru Domnul, apărând libertatea personală a tuturor oamenilor, ne vom confrunta veşnic cu duşmanii sectari ai acestei libertăţi personale, din orice domeniu, cu atât mai agresivi dacă sunt oameni care nu pot suporta nici măcar ideea de religie, sau, mai rău, dacă se bazează pe o gândire religioasă de tip fanatic.

Totuşi, cele mai multe publicaţii - din fericire – nu se mulţumesc să repete aceste lucruri vechi şi neadevărate, având conştiinţa clară că a fi imparţial nu înseamnă să difuzezi ceva pe jumătate real, pe jumătate calomnios, fără să te străduieşti să oglindeşti adevărul obiectiv. Personal, cred că este o ştire şi să spui adevărul, îndeosebi când este vorba de a informa despre activitatea atâtor persoane care, făcând parte din Opus Dei sau colaborând cu Asociaţia, se străduiesc, în ciuda greşelilor personale – fac şi eu greşeli şi nu mă miră că şi ceilalţi le fac -, să îndeplinească o misiune în slujba tuturor oamenilor. A distruge un mit fals este întotdeauna interesant. Consider că este o datorie importantă a ziaristului să se documenteze temeinic şi să obţină informaţii la zi, chiar dacă, uneori, aceasta presupune să-şi schimbe judecăţile pe care le-a emis înainte. Este atât de greu să admiţi că poate exista ceva pur, nobil şi bun, fără a amesteca neadevăruri absurde, învechite şi discreditate?

A te informa în legătură cu Opus Dei este foarte simplu. În toate ţările Asociaţia lucrează la lumina zilei, cu recunoaşterea juridică a autorităţilor civile şi ecleziastice. Sunt bine cunoscute numele directorilor şi ale operelor sale apostolice. Oricine doreşte informaţii despre Lucrarea noastră, le poate obţine fără nicio dificultate, punându-se în contact cu directorii sau apelând la una din operele noastre corporative. Dumneavoastră înşivă vă puteţi încredinţa că, niciodată, nimeni dintre conducătorii Opus Dei sau dintre cei care se ocupă de ziarişti, nu a pregetat să le uşureze sarcina informativă, răspunzându-le la întrebări sau furnizându-le documentaţia necesară.

Nici eu şi nici vreunul dintre membrii Opus Dei nu pretindem să ne înţeleagă toată lumea sau să ne împărtăşească idealurile spirituale. Sunt un mare prieten al libertăţii şi al ideii că fiecare trebuie să-şi urmeze drumul. Dar este evident că avem dreptul elementar de a fi respectaţi.

Unele persoane au afirmat în diferite ocazii că Opus Dei este organizată în interior după normele societăţilor secrete. Ce trebuie să credem despre o asemenea afirmaţie? Pe de altă parte, ne-aţi putea da o idee despre mesajul pe care aţi dori să-l adresaţi oamenilor timpului nostru, întemeind Lucrarea în 1928?

Din 1928, am propovăduit mereu că sfinţenia nu este pentru privilegiaţi, că pot fi dumnezeieşti toate drumurile pământului, fiindcă făgaşul spiritualităţii specifice Opus Dei este sfinţirea muncii obişnuite. Trebuie combătută prejudecata conform căreia creştinii de rând nu pot face altceva decât să se limiteze la a ajuta clerul, în apostolate bisericeşti. Şi am arătat că, pentru a îndeplini acest scop supranatural, oamenii au nevoie să fie şi să se simtă liberi ca persoane, să se bucure de acea libertate pe care Isus Cristos ne-a cucerit-o. Pentru a predica şi a-i învăţa pe oameni cum se practică această doctrină, n-am avut niciodată nevoie de vreun secret. Membrii Lucrării detestă secretele, pentru că sunt creştini obişnuiţi, la fel cu ceilalţi: aderând la Opus Dei nu îşi schimbă statutul. Le repugnă să poarte în spate un afiş unde să stea scris: „să fie limpede că eu îl slujesc pe Domnul”. Aceasta nu ar fi nici laic, nici secular. Dar cei care îi cunosc şi au legături cu membrii Opus Dei ştiu că aceştia aparţin Lucrării, chiar dacă nu o strigă în public, dar nici nu o ascund.

Surse diverse pretind că o duşmănie de neclintit ar face ca majoritatea ordinelor călugăreşti, şi în mod special Compania lui Isus, să se confrunte cu Opus Dei. Au aceste zvonuri cel mai mic fundament sau fac parte din acele mituri pe care lumea le întreţine atunci când nu cunoaşte bine o problemă?

Cu toate că nu suntem călugări, nici nu semănăm cu aceştia şi nici nu există autoritate pe lume care să ne poată obliga să fim, în Opus Dei venerăm şi iubim statutul de călugăr. Mă rog zilnic pentru ca toţi venerabilii călugări să ofere în continuare Bisericii roadele virtuţilor lor, ale lucrărilor lor apostolice şi de sfinţenie. Zvonurile despre care s-a vorbit sunt... zvonuri. Opus Dei s-a bucurat întotdeauna de admiraţia şi simpatia călugărilor din multe ordine şi congregaţii, îndeosebi a călugărilor şi călugăriţelor contemplative, care se roagă pentru noi, ne scriu adesea şi ne fac cunoscută Lucrarea în mii de feluri, fiind conştienţi de viaţa noastră contemplativă în mijlocul preocupărilor vieţii obişnuite. Secretarul General al Opus Dei, don Álvaro del Portillo, era în bune relaţii şi îl preţuia pe Secretarul General anterior al Companiei lui Isus. Pentru cel actual, Părintele Arrupe, eu nutresc sentimente de afecţiune şi preţuire, care îmi sunt împărtăşite. Neînţelegerile, dacă ar fi existat, ar fi dovedit un spirit creştin sărac, pentru că noi credem în unitate, nu în rivalităţi şi dezbinări.

Este oare un mit, un adevăr doar pe jumătate sau o realitate faptul că Opus Dei în Spania s-a transformat într-o putere politică şi economică prin poziţiile ocupate de membrii săi în lumea politicii şi a economiei?

Este pur şi simplu o greşeală. Majoritatea membrilor Lucrării sunt persoane de condiţie socială obişnuită sau chiar modestă: muncitori manuali, funcţionari, ţărani, secretare, învăţători etc. Există şi unii - mult mai puţini – care îşi desfăşoară activitatea profesională în lumea politicii şi a economiei. Atât unii cât şi ceilalţi acţionează în nume exclusiv personal, cu deplină autonomie şi răspund personal de acţiunile lor.

Ţelurile urmărite de Opus Dei sunt cu desăvârşire spirituale. Tuturor membrilor săi, atât celor care exercită o influenţă socială deosebită, cât şi celor care nu au această influenţă, le cere doar să lupte pentru a trăi o viaţă pe deplin creştină. Nu le dă nicio directivă cu privire la cum trebuie să-şi facă munca. Nu încearcă să le coordoneze activităţile. Nu se foloseşte de funcţiile pe care aceştia le pot avea.

În acest sens, Lucrarea s-ar putea compara cu un club sportiv sau cu o asociaţie în scopuri de binefacere care nu au nimic de a face cu activităţile politice sau economice pe care le pot avea membrii lor.

Se crede în general că Opus Dei, ca organizaţie, manevrează o putere economică remarcabilă. Dat fiind că desfăşoară de fapt activităţi de tip educativ, de binefacere etc., ne-aţi putea explica în ce fel gestionează Opus Dei aceste activităţi, adică cum obţine resursele economice, cum le coordonează şi le distribuie?

Într-adevăr, în toate ţările unde lucrează, Opus Dei desfăşoară activităţi sociale, educative şi de binefacere. Totuşi, nu aceasta este principala activitate a Lucrării: ceea ce urmăreşte Opus Dei este să facă posibilă existenţa a cât mai mulţi oameni, bărbaţi şi femei, care să se străduiască să fie buni creştini şi, prin urmare, martori întru Cristos în realizarea ocupaţiilor lor obişnuite. Centrele la care vă referiţi se organizează tocmai cu această finalitate. De aceea, eficacitatea întregii noastre munci se întemeiază pe harul Domnului şi pe o viaţă de rugăciune, de muncă şi sacrificiu. Însă nu încape nicio îndoială că orice activitate educativă, de binefacere sau socială trebuie să dispună de resurse economice. Fiecare centru se finanţează în acelaşi mod ca oricare altul de acest tip. Căminele studenţeşti, de ex., dispun de chiriile plătite de cei care stau acolo; colegiile – de taxele de la elevi; şcolile agricole – de vânzarea produselor lor etc. Totuşi, este limpede că aceste venituri nu sunt mai niciodată suficiente pentru a acoperi toate cheltuielile unui centru, şi cu atât mai puţin dacă se ia în consideraţie că toate lucrările Opus Dei sunt gândite cu un criteriu apostolic şi majoritatea se îndreaptă către persoanele cu puţine resurse economice, care – în multe situaţii – plătesc sume simbolice pentru formarea care li se oferă.

Pentru a face posibile aceste activităţi, Lucrarea se bizuie şi pe contribuţiile membrilor, care îi dau o parte din banii câştigaţi prin munca lor profesională. Dar, mai cu seamă, contează pe ajutorul multor persoane care, fără a face parte din Opus Dei, doresc să colaboreze la unele lucrări de transcendenţă socială şi educativă. Cei care muncesc în fiecare centru încearcă să întărească la persoane individuale dorinţa apostolică, preocuparea socială, sensul comunitar ce îi îndeamnă să colaboreze activ la realizarea acestor lucrări. Întrucât este vorba de munci, prestate cu seriozitate profesională, care corespund necesităţilor reale ale societăţii, în majoritatea cazurilor răspunsul a fost generos. Dumneavoastră ştiţi, de pildă, că Universitatea din Navarra se bazează pe o Asociaţie de Prieteni cu aproximativ 12.000 de membri.

Finanţarea fiecărui centru este autonomă. Fiecare funcţionează independent şi încearcă să obţină fondurile necesare de la persoanele interesate în realizarea acelei munci concrete.

Aţi accepta afirmaţia că Opus Dei „controlează” de fapt anumite bănci, firme, ziare etc.? Dacă este aşa, ce înseamnă controlul în acest context?

Sunt unii membri ai Opus Dei – considerabil mai puţini decât s-a spus uneori – care îşi desfăşoară munca profesională la conducerea unor firme de diverse tipuri. Unii conduc firme de familie, pe care le-au moştenit de la părinţi. Alţii sunt în fruntea unor societăţi fondate de ei, singuri sau împreună cu alte persoane de aceeaşi profesie. Iar alţii au fost numiţi directori ai vreunei firme de către patronii care aveau încredere în competenţa şi cunoştinţele lor. Se poate să fi ajuns la funcţiile pe care le ocupă pe oricare din căile cinstite pe care le străbate de obicei o persoană pentru a ajunge la o poziţie de acest tip. Cu alte cuvinte, este ceva ce nu are nicio legătură cu faptul că face parte din Lucrare.

Directorii de firmă care ţin de Opus Dei caută, ca toţi membrii, să transpună spiritul evanghelic în exercitarea profesiei lor. Aceasta le impune în primul rând să trăiască în respectul scrupulos al dreptăţii şi cinstei. Vor încerca, prin urmare, să dea dovadă de onestitate în activitatea lor: să le plătească angajaţilor un salariu corect, să respecte drepturile acţionarilor sau patronilor, precum şi pe cele ale societăţii, să se supună tuturor legilor ţării. Vor evita orice gen de părtinire sau favoritism în raport cu alte persoane, fie că sunt, fie că nu sunt membre ale Opus Dei. Consider că favoritismul s-ar împotrivi nu numai căutării perfecţiunii creştine – adică motivul pentru care au intrat în Lucrare -, ci şi celor mai elementare exigenţe ale moralei evanghelice.

Am mai vorbit înainte despre libertatea absolută de care se bucură toţi membrii Lucrării în munca lor profesională. Aceasta înseamnă că membrii care conduc întreprinderi de orice tip o fac în acord cu principiile lor personale, fără a primi nicio orientare de la Directori despre cum trebuie să-şi desfăşoare activitatea. Atât politica economică şi financiară pe care o urmează în gestionarea întreprinderii, cât şi orientarea ideologică, în cazul unei întreprinderi formatoare de opinie publică, ţin exclusiv de responsabilitatea lor.

Întreaga prezentare a Opus Dei drept un centru de unde pornesc directive şi orientări lumeşti sau economice este lipsită de fundament.

În opinia dumneavoastră, de ce sunt atât de deranjate de Opus Dei numeroase ordine religioase, precum Compania lui Isus?

Cunosc o mulţime de religioşi care ştiu că noi nu suntem călugări, dar care ne împărtăşesc afecţiunea pe care le-o purtăm şi fac rugăciuni şi oferă jertfe Domnului pentru apostolatele Opus Dei. Cât despre Compania lui Isus, îl cunosc şi sunt în bune raporturi cu Secretarul ei General, Părintele Arrupe. Vă pot asigura că relaţiile noastre sunt de stimă şi afecţiune reciprocă.

Poate că dumneavoastră aţi întâlnit vreun călugăr care nu înţelege Opera noastră; dacă este aşa, cauza poate fi greşeală sau o necunoaştere a realităţii muncii noastre, care este specific laică şi seculară şi nu se intersectează în niciun chip cu domeniul propriu monahilor. Noi nutrim pentru toţi călugării numai sentimente de veneraţie şi afecţiune, şi îl rugăm pe Domnul să facă tot mai eficient serviciul pe care ei îl aduc Bisericii şi întregii omeniri. Nu va exista niciodată o dispută între Opus Dei şi un călugăr, pentru aceasta este nevoie de doi şi noi nu dorim să ne luptăm cu nimeni.

În acest cadru, care este munca pe care a desfăşurat-o şi o desfăşoară Opus Dei? Ce relaţii de colaborare stabilesc membrii săi cu alte organizaţii care lucrează în acest domeniu?

Nu-mi revine mie să formulez o apreciere de valoare în legătură cu ceea ce a făcut Opus Dei, prin harul Domnului. Am să afirm numai că finalitatea la care aspiră Opus Dei este aceea de a favoriza aflarea sfinţeniei şi exercitarea apostolatului din partea creştinilor care trăiesc în mijlocul lumii, oricare le-ar fi starea sau condiţia.

Lucrarea s-a născut pentru a ajuta ca aceşti creştini, inseraţi în urzeala societăţii civile – cu familiile lor, cu prietenii lor, cu munca lor profesională, cu aspiraţiile lor nobile -, să înţeleagă că viaţa lor, aşa cum este, poate fi prilejul unei întâlniri cu Cristos: adică este un drum de sfinţenie şi de apostolat. Cristos este prezent în orice acţiune omenească cinstită: viaţa unui creştin obişnuit – care poate părea unora banală şi măruntă – poate şi trebuie să fie o viaţă sfântă şi care sfinţeşte.

Cu alte cuvinte: pentru a-l urma pe Cristos, pentru a sluji Biserica, pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni să-şi recunoască destinul etern, nu trebuie neapărat să părăseşti lumea sau să te îndepărtezi de ea şi nici nu e nevoie să te dedici unei activităţi ecleziastice; condiţia necesară şi suficientă este aceea de a îndeplini misiunea pe care Domnul a încredinţat-o fiecăruia, în locul şi în mediul dorite de Providenţa sa.

Şi, dat fiind că majoritatea creştinilor primesc de la Dumnezeu misiunea de a sfinţi lumea pornind de dinăuntru, rămânând în mijlocul structurilor lumeşti, Opus Dei se dedică acţiunii de a-i face să descopere această misiune divină, arătându-le că vocaţia umană – vocaţia profesională, familială şi socială – nu se opune vocaţiei supranaturale: dimpotrivă, face parte integrantă din ea.

Opus Dei are ca misiune unică şi exclusivă răspândirea acestui mesaj - care este un mesaj evanghelic - printre toţi oamenii care trăiesc şi muncesc în lume, în orice mediu sau profesie. Iar celor care înţeleg acest ideal de sfinţenie, Lucrarea le facilitează mijloacele spirituale şi formaţia doctrinară, ascetică şi apostolică, necesare pentru a-l realiza în propria lor viaţă.

Membrii Opus Dei nu acţionează în grup, ci individual, cu libertate şi responsabilitate personale. Însă Opus Dei nu este din această cauză o organizaţie închisă, sau care în vreun fel îşi reuneşte membrii pentru a-i izola de ceilalţi oameni. Lucrările corporative, care sunt singurele conduse de Operă ⁴, sunt deschise oricărei persoane, fără niciun tip de discriminare: nici socială, nici culturală şi nici religioasă. Iar membrii săi, tocmai pentru că trebuie să se sfinţească în lume, colaborează întotdeauna cu toate persoanele cu care se află în legătură prin munca lor şi prin participarea lor la viaţa civică.

Aparţine în chip esenţial spiritului creştin nu numai faptul de a trăi în comuniune cu Ierarhia obişnuită - Pontiful Roman şi Episcopii -, ci şi acela de a simţi unitatea cu ceilalţi fraţi întru credinţă. De foarte multă vreme am considerat că unul dintre cele mai mari neajunsuri ale Bisericii în aceşti ani este că mulţi catolici nu cunosc ceea ce fac şi gândesc catolicii din alte ţări sau din alte medii sociale. Este nevoie să fie actualizată această fraternitate, pe care primii creştini au trăit-o atât de profund. Astfel ne vom simţi uniţi, apreciind totodată varietatea vocaţiilor personale şi se vor evita multe judecăţi nedrepte şi ofensatoare, propagate de anumite grupuri mici – în numele catolicismului -, împotriva fraţilor lor întru credinţă, care acţionează în realitate cu corectitudine şi putere de sacrificiu, răspunzând circumstanţelor particulare ale ţării lor.

Este important ca fiecare să încerce să fie credincios propriei chemări divine, astfel încât să nu înceteze de a oferi Bisericii ceea ce presupune carisma primită de la Domnul. Specific membrilor Opus Dei – creştini obişnuiţi – este să sfinţească lumea pornind de dinăuntru, participând la cele mai diverse lucrări omeneşti. Întrucât apartenenţa lor la Lucrare nu le schimbă cu nimic poziţia în lume, ei colaborează, în modul cel mai potrivit în fiecare caz, la celebrările religioase colective, la viaţa parohială etc. Şi, în acest sens, sunt cetăţeni obişnuiţi, care vor să fie buni catolici.

Însă membrii Lucrării nu se dedică, de obicei, activităţilor confesionale. Numai în cazuri excepţionale, când Ierarhia o cere în mod expres, vreun membru al Operei colaborează la lucrări ecleziastice. Nu există în această atitudine nicio dorinţă de a se pune în evidenţă, şi cu atât mai puţin de a desconsidera activităţile confesionale, ci numai hotărârea de a se ocupa de ceea ce este propriu vocaţiei pe care o are Opus Dei. Sunt mulţi călugări şi clerici, precum şi mulţi laici plini de zel, care îndeplinesc aceste activităţi, dedicându-le tot ce este mai de preţ în strădania lor.

Caracteristica membrilor Lucrării, misiunea pentru care se ştiu chemaţi de Dumnezeu, este însă alta. În cadrul chemării universale la sfinţenie, membrii Opus Dei primesc în plus o chemare specială, pentru a se dedica în chip liber şi responsabil să afle sfinţenia şi să facă apostolat în mijlocul lumii, angajându-se să trăiască un spirit specific şi să-şi însuşească, de-a lungul întregii vieţi, o formare particulară. Dacă şi-ar neglija munca lor în lume pentru a se ocupa de activităţile ecleziastice, ar face ca darurile primite să nu dea roade şi din cauza iluziei unei eficienţe pastorale imediate ar aduce un prejudiciu real Bisericii, fiindcă nu ar exista atâţia creştini care să se sfinţească în toate profesiile şi meseriile societăţii civile, în domeniul imens al muncii seculare.

În plus, necesitatea imperioasă a unei continue formări profesionale şi a formării religioase, împreună cu timpul destinat personal pietăţii, rugăciunii şi îndeplinirii prin jertfă a îndatoririlor stării le ocupă toată viaţa, nelăsându-le ceasuri libere.

Ştim că fac parte din Opus Dei bărbaţi şi femei de orice condiţie socială, celibatari sau căsătoriţi. Care este deci elementul comun ce caracterizează vocaţia pentru Lucrare? Ce angajamente îşi asumă fiecare membru pentru a realiza scopurile Opus Dei?

Vă voi spune în câteva cuvinte: să caute sfinţenia în mijlocul lumii, în stradă. Cine primeşte de la Dumnezeu vocaţia specifică pentru Opus Dei ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască în starea lui obişnuită, în exercitarea muncii lui, manuale sau intelectuale. Am spus ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască, pentru că nu este vorba de a accepta un simplu postulat teoretic, ci de a-l transpune zi de zi, în viaţa obişnuită.

A dori să afli sfinţenia – în ciuda greşelilor şi defectelor personale, care vor dura toată viaţa – înseamnă să te străduieşti, prin harul Domnului, să trăieşti caritatea, care este plenitudinea legii şi legătura desăvârșirii. Caritatea nu este ceva abstract; înseamnă dăruire reală şi totală în slujba Domnului şi a tuturor oamenilor; a acelui Dumnezeu care ne vorbeşte în liniştea rugăciunii şi în rumoarea lumii; a acelor oameni a căror existenţă se întretaie cu a noastră.

Trăind caritatea - Iubirea - se trăiesc toate virtuţile omeneşti şi supranaturale ale creştinului, care formează o unitate şi care nu pot fi reduse la enumerări exhaustive. Caritatea cere imperios să se trăiască dreptatea, solidaritatea, responsabilitatea familială şi socială, sărăcia, bucuria, castitatea, prietenia...

Se vede imediat că practicarea acestor virtuţi duce la apostolat. Mai mult: este chiar apostolat. Pentru că, încercând să trăiască astfel în mijlocul muncii zilnice, creştinul devine prin purtarea lui exemplu bun, mărturie, ajutor concret şi eficace, învăţând să urmeze paşii lui Cristos care coepit facere et docere, a început să facă şi să înveţe ⁵, adăugând exemplului cuvântul. De aceea, încă de acum patruzeci de ani, am numit această muncă apostolat de prietenie şi de încredințare.

Toţi membrii Opus Dei simt această dorinţă înflăcărată de sfinţenie şi apostolat. De aceea nu există în Lucrare grade sau categorii de membri. Ceea ce există este o pluralitate de situaţii personale – situaţia pe care fiecare o are în lume – la care se adaptează aceeaşi unică vocaţie specifică şi divină: chemarea de a se dărui, de a se strădui, liber şi responsabil, să îndeplinească voia Domnului, manifestată pentru fiecare dintre noi.

Cum puteţi vedea, fenomenul pastoral al Opus Dei ia naştere de jos, adică din viaţa obişnuită a creştinului care trăieşte şi lucrează alături de ceilalţi oameni. Nu se înscrie pe linia unei laicizări - desacralizări - a vieţii monahale sau religioase; nu este ultimul stadiu al apropierii călugărilor de lume.

Cel care primeşte vocaţia Opus Dei capătă o nouă viziune a lucrurilor din jurul lui: noi lămuriri în relaţiile sale sociale, în profesie, în preocupări, în tristeţile şi bucuriile sale. Dar nicio clipă nu încetează să trăiască în mijlocul a toate acestea; şi nu se cuvine absolut deloc să vorbim de adaptarea la lumea sau la societatea modernă: nimeni nu se adaptează la ceea ce are, fiindu-i propriu; în ceea ce se are ca ceva propriu, se trăieşte. Vocaţia primită este aidoma celei născute în sufletul acelor pescari, ţărani, negustori ori soldaţi care, stând în preajma lui Isus Cristos în Galileea, îl auzeau cum spunea: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este ⁶.

Repet că această perfecţiune – pe care o urmăresc membrii Opus Dei – este pur şi simplu perfecţiunea proprie a creştinului: cu alte cuvinte, aceea la atingerea căreia este chemat orice creştin şi care presupune trăirea deplină a exigenţelor credinţei. Nu ne interesează perfecţiunea evanghelică, aceasta fiind considerată a fi proprie călugărilor şi unor instituţii asimilate acestora; şi cu atât mai puţin ne interesează aşa numita viaţă de perfecţiune evanghelică, aceasta referindu-se, conform canoanelor ecleziastice, la statutul de călugăr.

Drumul vocaţiei călugărești mi se pare binecuvântat şi necesar în Biserică, iar cel care nu l-ar considera astfel n-ar fi pătruns de spiritul Lucrării. Dar acest drum nu este al meu, nici al membrilor Opus Dei. Se poate spune că, venind la Opus Dei, toţi membrii şi fiecare în parte au pus condiţia explicită de a nu-şi schimba starea. Caracteristica specifică nouă este aceea de a sfinţi propria stare în lume, fiecare dintre membri sfinţindu-se în locul întâlnirii sale cu Cristos: acesta este angajamentul asumat de fiecare membru, pentru a realiza ţelurile Opus Dei.