Că Isus Cristos este modelul nostru, al tuturor creştinilor, o ştiţi la perfecţie, pentru că aţi auzit acest lucru şi aţi meditat asupra sa deseori. În plus, l-aţi spus atâtor suflete, în acest apostolat – relaţia umană cu sens divin – care face deja parte din eul vostru; l-aţi amintit, când era potrivit, slujindu-vă de acest mijloc minunat al corectării fraterne, pentru ca acela care vă asculta să îşi compare comportamentul cu cel al fratelui nostru întâi născut, Fiul Mariei, mama lui Dumnezeu şi mama noastră.

Isus este modelul. A spus-o el: Discite a me¹; Învăţaţi de la mine. Şi azi vreau să vă vorbesc despre o virtute care, fără a fi unica şi nici prima, acţionează totuşi în viaţa creştină ca sarea care fereşte de stricăciune, şi constituie piatra de încercare pentru sufletul apostolic: virtutea curăţiei.

Cu siguranţă, caritatea teologală ni se arată ca virtutea cea mai înaltă; dar castitatea este mijlocul sine qua non, o condiţie indispensabilă pentru a ajunge la dialogul intim cu Dumnezeu; şi când nu este apărată, dacă persoana nu luptă, sfârşeşte prin a orbi; nu vede nimic, pentru că omul cu firea lui nu le primeşte cele ce vin de la Spiritul lui Dumnezeu².

Noi vrem să privim cu ochi curaţi, animaţi de predica Învăţătorului: Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu³. Biserica a prezentat mereu aceste cuvinte drept o invitaţie la castitate. Păstrează o inimă sănătoasă, scrie sfântul Ioan Gură de Aur, cei care au o conştiinţă complet curată sau cei care iubesc castitatea. Nicio virtute nu este atât de necesară ca aceasta pentru a-l vedea pe Dumnezeu⁴.