Priviţi cât îşi doreşte Dumnezeu să ne conducă cu paşi minunaţi, divini şi umani, care se traduc printr-o abnegaţie fericită, de bucurie cu durere, de uitare de sine însuşi. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²⁴. Un sfat pe care l-am auzit toţi. Trebuie să ne hotărâm să îl urmăm cu adevărat: pentru ca Domnul să se poată sluji de noi pentru ca, în mijlocul tuturor răscrucilor lumii – noi fiind plini de Dumnezeu –, să fim sare, drojdie, lumină. Tu, în Dumnezeu, pentru a lumina, a da savoare, a creşte, a fermenta.

Dar să nu uităm că nu creăm noi înşine această lumină: doar o reflectăm. Nu suntem noi cei care salvăm sufletele, impulsionându-le să facă binele: suntem doar un instrument, mai mult sau mai puţin potrivit, pentru proiectele salvatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vreodată am gândi că binele pe care îl facem este opera noastră, s-ar întoarce mândria, mai înrădăcinată; sarea şi-ar pierde savoarea, drojdia s-ar strica, lumina s-ar transforma în tenebre.