Ca personaj în plus în evanghelie

Când, în aceşti treizeci de ani de preoţie, am insistat cu tenacitate asupra necesităţii rugăciunii, asupra posibilităţii de a transforma existenţa într-o rugăciune continuă, unele persoane m-au întrebat: Dar este posibil să ne comportăm tot timpul aşa? Da, este. Această unire cu Domnul nostru nu ne îndepărtează de lume, nu ne transformă în fiinţe ciudate, străine de schimbarea vremurilor.

Dacă Dumnezeu ne-a creat, dacă ne-a mântuit, dacă ne iubeşte până la a-şi da unicul Fiu pentru noi²⁵, dacă ne aşteaptă – în fiecare zi! – cum aştepta acel tată din parabola fiului risipitor²⁶, cum să nu dorească să îl tratăm cu dragoste? Ciudat ar fi să nu vorbim cu Dumnezeu, să ne îndepărtăm de el, să-l uităm, să ne împrăştiem în activităţi care nu au nimic în comun cu aceste atingeri neîntrerupte ale harului.