Lista numerelor

Nu aţi observat în familii, când se păstrează o piesă decorativă de valoare şi fragilă – o vază, de exemplu –, câtă grijă au toţi de ea, ca să nu se spargă? Până când, într-o zi, copilul, jucându-se, o trage la pământ iar acea amintire preţioasă se sparge în mai multe cioburi. Supărarea este mare dar, imediat, vine reparaţia; vaza se recompune, se lipeşte cu grijă şi, restaurată, în final rămâne la fel de frumoasă ca înainte.

Dar, când obiectul este din porţelan sau pur şi simplu din lut ars, de obicei sunt suficiente nişte scoabe, acele fire de fier sau din alt metal, care menţin unite bucăţile. Iar vasul, astfel reparat, dobândeşte un farmec original.

Să transpunem acest lucru la viaţa noastră interioară. În faţa mizeriilor noastre şi a păcatelor noastre, în faţa greşelilor noastre – chiar dacă, prin harul divin sunt neînsemnate –, să ne îndreptăm spre rugăciune şi să îi spunem Tatălui nostru: Doamne, în sărăcia mea, în fragilitatea mea, în lutul meu de vas spart, Doamne, pune-mi nişte scoabe şi – cu căinţa mea şi cu iertarea ta – voi fi mai puternic şi mai frumos decât înainte! O rugăciune consolatoare, ca să o repetăm când se sparge acest biet lut al nostru.

Să nu ne distragă atenţia faptul că suntem fragili, să nu ne şocheze când comportamentul nostru se zdruncină pentru mai nimic; să avem încredere în Domnul, care are mereu pregătit ajutorul: Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine mă voi teme³?. De nimeni: discutând astfel cu Tatăl nostru din cer, să nu îngăduim frica de nimeni şi de nimic.

Aşa acţionează Dumnezeul nostru. Când acel fiu se întoarce, după ce şi-a cheltuit banii trăind rău, după ce – mai presus de toate – a uitat de tatăl său, tatăl spune: Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l! Să mâncăm şi să ne înveselim³³. Tatăl nostru, Dumnezeu, când mergem la el cu căinţă, scoate din mizeria noastră bogăţie; din slăbiciunea noastră, forţă. Ce ne va pregăti, dacă nu îl abandonăm, dacă îl frecventăm în fiecare zi, dacă îi adresăm cuvinte de duioşie confirmate cu acţiunile noastre, dacă îi cerem totul, încrezători în omnipotenţa sa şi în milostivirea sa? Doar pentru că s-a întors la el fiul său, după ce l-a trădat, pregăteşte o serbare; ce ne va acorda, dacă mereu am încercat să rămânem alături de el?

Departe de comportamentul nostru, de aceea, amintirea ofenselor care ni s-au adus, a umilinţelor pe care le-am suferit – oricât de nedrepte, grosolane şi brutale au fost –, pentru că nu este demn de un fiu al lui Dumnezeu să aibă un registru, să contabilizeze jignirile. Nu putem să uităm exemplul lui Cristos, iar credinţa noastră creştină nu se schimbă ca o haină: poate să slăbească sau se poate întări ori se poate pierde. Cu această viaţă supranaturală, credinţa se întăreşte, iar sufletul se îngrozeşte văzând mizerabila goliciune umană, fără ceea ce este divin. Şi iartă, şi mulţumeşte: Dumnezeul meu, dacă îmi privesc biata mea viaţă, nu găsesc niciun motiv de vanitate şi, cu atât mai puţin, de mândrie: găsesc doar o mulţime de motive de a trăi mereu umil şi căit. Ştiu bine că domnia cea mai bună este slujirea.