Lista numerelor

Sinceritate şi dreptate

Virtuţile omeneşti cer de la noi un efort continuu, pentru că nu este uşor să rămâi de-a lungul timpului credincios în faţa situaţiilor care par să pună în pericol propria siguranţă. Să ne uităm la faţeta curată a sincerităţii: a căzut oare în desuetudine? A triumfat definitiv comportamentul care acceptă compromisul, îndulcitul pilulei şi ridicarea pietrei? Oamenii se tem de adevăr. De aceea, se recurge la un expedient meschin: se afirmă că nimeni nu trăieşte şi nu spune adevărul, că toţi recurg la prefăcătorie şi la minciună.

Din fericire, nu este aşa. Există multe persoane – creştini şi necreştini – hotărâte să-şi sacrifice succesele şi faima în favoarea adevărului, care nu se agită, alergând continuu, pentru un loc mai călduţ sub soare. Sunt aceiaşi oameni care, pentru că iubesc sinceritatea, ştiu să se corecteze când descoperă că s-au înşelat. Nu se corectează cel care începe minţind, cel care a transformat adevărul doar într-un cuvânt răsunător pentru a-şi ascunde abdicările de la principii, slăbiciunile.

Uitaţi-vă, cel care este putred de concupiscenţa cărnii, spiritual nu reuşeşte să avanseze, este incapabil de o lucrare bună, este un schilod care rămâne aruncat pe jos, ca o cârpă. Nu i-aţi văzut pe acei bolnavi de paralizie progresivă, care nu reuşesc să se ridice în picioare? Uneori, nici măcar nu pot să îşi mişte capul. Asta li se întâmplă în plan supranatural celor care nu sunt umili şi s-au dedat cu laşitate desfrâului. Nu văd, nici nu aud, nici nu înţeleg nimic. Sunt paralizaţi par nişte nebuni. Fiecare dintre noi trebuie să-i invoce pe Domnul, pe mama lui Dumnezeu, şi să-i rugăm să ne dea umilinţa şi hotărârea de a profita cu pietate de remediul divin al spovezii. Să nu permiteţi ca în sufletul vostru să mocnească un foc de putregai, chiar dacă este foarte mic. Vorbiţi. Când apa curge, este curată; când stă, formează o băltoacă plină de porcării respingătoare, iar apă potabilă devine o supă de gângănii.

Că este posibilă castitatea şi constituie un izvor de bucurie, o ştiţi la fel ca mine; de asemenea, ştiţi că, din când în când, cere puţină luptă. Să-l ascultăm din nou pe sfântul Paul: În sinea mea lăuntrică doar mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar în mădularele mele văd o altă lege, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă face sclav al legii păcatului, care se află în mădularele mele. Om nefericit ce sunt! Cine mă va libera de acest trup dătător de moarte¹⁷? Strigă mai mult, dacă ai nevoie, dar să nu exagerăm: Sufficit tibi gratia mea¹⁸, harul meu îţi este de ajuns, ne răspunde Domnul nostru.

De câteva ori, am observat cum strălucesc ochii unui sportiv, în faţa obstacolelor pe care trebuie să le depăşească. Ce victorie! Priviţi cum domină aceste dificultăţi! Aşa ne contemplă Dumnezeu, Domnul nostru, care iubeşte lupta noastră: mereu vom fi învingători, pentru că nu ne neagă niciodată omnipotenţa harului său. Şi nu contează atunci că este o bătălie, pentru că el nu ne abandonează.

Este o luptă, dar nu renunţare; răspundem cu o afirmaţie plină de bucurie, cu o dăruire liberă şi veselă. Comportamentul tău nu trebuie să se limiteze la evitarea căderii, a ocaziei. Nu trebuie să se reducă în niciun fel la o negare matematică şi rece. Castitatea este o virtute şi, ca atare, trebuie să crească şi să se perfecţioneze, te-ai convins de acest lucru? Nu ajunge, insist, să te abţii, fiecare potrivit stării sale: trebuie să trăim cast, cu virtute eroică. Această atitudine presupune un act pozitiv, cu care acceptăm cu voie-bună cerinţa divină: Praebe, fili mi, cor tuum mihi et oculi tui vias meas custodiant¹⁹, dă-mi, fiule, mie inima ta, şi priveşte în larg câmpurile mele de pace.

Şi te întreb acum: cum înfrunţi această luptă? Ştii bine că lupta, dacă este dusă de la început, este deja câştigată. Îndepărtează-te imediat de pericol, când simţi primele tresăriri ale pasiunii şi chiar mai înainte. În plus, vorbeşte imediat cu cel care îţi îndrumă sufletul; mai bine înainte, dacă este posibil, pentru că, dacă vă deschideţi inima pe deplin, nu veţi fi înfrânţi. O acţiune sau alta formează un obicei, o înclinaţie, o uşurinţă. De aceea, trebuie să luptăm pentru a atinge obiceiul virtuţii, obiceiul mortificării, pentru a nu respinge iubirea iubirilor.

Meditaţi asupra sfatului sfântului Paul pentru Timotei: Te ipsum castum custodi²⁰, pentru ca de asemenea să fim mereu vigilenţi, hotărâţi să apărăm această comoară pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. De-a lungul vieţii mele, câte persoane am auzit exclamând: O, dacă m-aş fi îndreptat de la început! Şi o spuneau plini de durere şi de ruşine.

Cum să ne rugăm

Cum să ne rugăm? Îndrăznesc să vă asigur, fără teamă că mă înşel, că sunt multe, infinite moduri de a ne ruga, s-ar putea spune. Dar eu aş dori pentru noi toţi autentica rugăciune a fiilor lui Dumnezeu, nu vorbăria goală a ipocriţilor, care ar trebui să îl asculte pe Isus: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor¹⁶. Cei care sunt conduşi de ipocrizie pot, probabil, să obţină sunetul rugăciunii – a scris sfântul Augustin –, dar nu şi vocea ei, pentru că acolo lipseşte viaţa¹⁷, şi este absentă râvna de a îndeplini voinţa Tatălui. Fie ca chemarea noastră, Doamne, să fie unită cu dorinţa eficientă de a transforma în realitate aceste mişcări interioare, pe care Duhul Sfânt le trezeşte în sufletul nostru.

Trebuie să ne străduim, pentru ca în noi să nu rămână nicio umbră de duplicitate. Prima cerinţă pentru a smulge din rădăcină acest rău pe care Domnul îl condamnă cu duritate este să încercăm să ne comportăm cu predispoziţia clară, obişnuită şi actuală, de aversiune faţă de păcat. Cu tărie, cu sinceritate, trebuie să simţim – în inimă şi în minte – oroare faţă de păcatul grav. Şi, de asemenea, trebuie să avem atitudinea, profund înrădăcinată, de a condamna păcatul lesne-iertător deliberat, aceste abdicări de la principii, care nu ne privează de harul divin, dar slăbesc făgaşurile prin care acesta se revarsă asupra noastră.