Lista numerelor

Există 6 numere în „Prietenii lui Dumnezeu” al căror subiect este Sinceritate → sinceritate de viață.

În intimitatea personală, în comportamentul exterior; în raportul cu ceilalţi, în muncă, fiecare trebuie să încerce să se menţină în prezenţa continuă a lui Dumnezeu, cu o conversaţie – un dialog – care nu se manifestă în exterior. Mai bine spus, nu se exprimă în modul obişnuit, cu zgomot de cuvinte, dar se face observat prin efortul şi prin sârguinţa plină de dragoste pe care le depunem pentru a ne îndeplini bine sarcinile, atât cele importante, cât şi cele mărunte. Dacă nu am proceda cu aceeaşi tenacitate, am fi puţini consecvenţi în condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, pentru că am fi irosit mijloacele pe care Domnul le-a pus providenţial la îndemâna noastră, ca să ajungem la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos24.

În timpul ultimului război spaniol, călătoream frecvent pentru a le oferi asistenţă sacerdotală multor tineri care se aflau pe front. Într-o tranşee, am auzit un dialog care mi-a rămas întipărit în minte. În apropiere de Teruel, un soldat tânăr comenta despre altul, pe care îl văzuse mai nehotărât, lipsit de curaj: Ăsta nu e un om dintr-o bucată! Mi-ar provoca o tristeţe enormă dacă despre vreunul dintre noi s-ar putea afirma, pe bună dreptate, că suntem inconsecvenţi; oameni care dau asigurări că vor să fie creştini autentici, sfinţi, dar care irosesc mijloacele, întrucât în îndeplinirea obligaţiilor lor nu îi arată continuu lui Dumnezeu duioşia lor şi dragostea lor filială. Dacă aşa ar arăta acţiunile noastre, nu am fi, nici tu, nici eu, creştini dintr-o bucată.

Întoarce din nou privirea asupra vieţii tale şi cere-i iertare pentru acest detaliu şi pentru acela care apare imediat în faţa ochilor conştiinţei tale; pentru folosirea rea a limbii; pentru aceste gânduri care se învârtesc continuu în jurul tău; pentru această judecată critică acceptată care te preocupă prosteşte, provocându-ţi o veşnică nelinişte şi agitaţie... Puteţi fi foarte fericiţi! Dumnezeu ne vrea fericiţi, îmbătaţi de bucurie, mergând pe aceleaşi drumuri ale fericirii pe care el le-a parcurs! Ne simţim nefericiţi doar când ne încăpăţânăm să ne abatem de la drum şi pornim pe acea cale a egoismului şi a senzualităţii; şi, mult mai rău, dacă o apucăm pe cea a ipocriţilor.

Creştinul trebuie să se manifeste autentic, credibil, sincer în toate lucrările sale. Din comportamentul său trebuie să transpară un spirit: cel al lui Cristos. Dacă cineva are pe această lume obligaţia de a se dovedi consecvent, acela este creştinul, pentru că a primit ca depozit spre păstrare, pentru a-l fructifica, acest dar25, adevărul care eliberează, care salvează26 Părinte, mă veţi întreba, cum voi reuşi această sinceritate a vieţii? Isus Cristos a încredinţat Bisericii sale toate mijloacele necesare; ne-a învăţat să ne rugăm, să vorbim cu Tatăl său ceresc; ne-a trimis Duhul său, marele necunoscut, care acţionează în sufletul nostru: şi ne-a lăsat aceste semne vizibile ale harului care sunt sacramentele. Foloseşte-le. Intensifică-ţi viaţa de pietate. Roagă-te în fiecare zi şi nu îţi îndepărta niciodată umerii de povara plină de bucurie a crucii Domnului,

A fost Isus Cristos cel care te-a invitat să îl urmezi ca un bun discipol, cu scopul ca tu să îţi realizezi trecerea pe pământ semănând pacea şi bucuria pe care această lume nu le poate da. Pentru aceasta – insist –, trebuie să mergem fără teamă de viaţă şi fără teamă de moarte, fără a evita cu orice preţ durerea, care pentru un creştin este mereu mijloc de purificare şi prilej de a-i iubi cu adevărat pe fraţii săi, profitând de miile de împrejurări ale vieţii obişnuite.

A trecut timpul. Trebuie să pun punct acestor consideraţii, cu care am încercat să îţi mişc sufletul, pentru ca tu să răspunzi concretizând câteva hotărâri, puţine, dar bine determinate. Gândeşte-te că Dumnezeu te vrea fericit şi că, dacă tu pui din partea ta ceea ce poţi, vei fi fericit, foarte fericit, extrem de fericit, deşi în niciun moment nu îţi lipseşte crucea. Dar această cruce acum nu mai este un eşafod, ci tronul de pe care domneşte Cristos. Iar alături de el, mama lui, mama noastră, de asemenea. Sfânta Fecioară îţi va da puterea de care mai ai nevoie pentru a merge cu hotărâre pe urmele paşilor Fiului său.

Et viam Dei in veritate doces13; a învăţa, a învăţa, a învăţa: a arăta căile Domnului în conformitate cu purul adevăr. Nu trebuie să te temi că alţii vor vedea defectele tale personale, ale tale şi ale mele; eu am o dorinţă mare de a le face publice, povestind lupta mea personală, râvna mea de a corecta una sau alta în lupta mea de a-i fi loial Domnului. Efortul de a smulge şi de a învinge aceste mizerii va fi deja un mod de a arăta căile divine: în primul rând, şi în pofida erorilor noastre vizibile, cu mărturia vieţii noastre; apoi, cu doctrina, ca Domnul nostru, care coepit facere et docere14, a început cu lucrările, iar mai târziu s-a dedicat predicării.

După ce v-am confirmat că acest preot vă iubeşte mult şi că Tatăl din cer vă iubeşte şi mai mult, pentru că este infinit de bun, infinit de Tată; după ce vă v-am arătat că nu pot să vă reproşez nimic, consider că trebuie să vă ajut să îl iubiţi pe Cristos şi să iubiţi Biserica, turma lui, pentru că cred că sub acest aspect nu mă depăşiţi; vă luaţi la întrecere cu mine, dar nu mă depăşiţi. Când semnalez vreo eroare în predica mea sau în discuţiile personale cu fiecare, nu o fac ca să provoc suferinţă; mă conduce exclusiv râvna de a ne face să îl iubim mai mult pe Domnul. Şi, insistând asupra necesităţii de a practica virtuţile, nu pierd din vedere că şi pe mine mă constrânge această necesitate.

Într-o anumită ocazie, l-am auzit pe un om lipsit de scrupule comentând că experienţa greşelilor slujeşte la a continua să cădem, în aceeaşi eroare, de sute de ori. Eu vă spun, în schimb, că o persoană prudentă profită de aceste greşeli, pentru a învăţa să facă binele, pentru a-şi reînnoi hotărârea de a fi mai sfântă. Din experienţa eşecurilor şi a triumfurilor voastre în slujba lui Dumnezeu, scoateţi mereu, cu o creştere a dragostei, o dorinţă şi mai fermă de a continua cu îndeplinirea îndatoririlor şi a drepturilor voastre de cetăţeni creştini, cu orice preţ: fără laşităţi, fără a fugi nici de onoare, nici de responsabilitate, fără a vă teme de reacţiile stârnite în jurul nostru – poate provenite de la falşi fraţi –, când în mod nobil şi loial încercăm să căutăm gloria lui Dumnezeu şi binele celorlalţi.

Apoi trebuie să fim prudenţi. Pentru ce? Ca să fim drepţi, pentru a trăi caritatea, pentru a sluji eficient lui Dumnezeu şi tuturor sufletelor. Cu profundă dreptate i s-a spus prudenţei genitrix virtutum15, mama virtuţilor, şi, de asemenea, auriga virtutum16, călăuza tuturor obiceiurilor bune.

Acolo unde ne aflăm, ne îndeamnă Dumnezeu: veghează! Să hrănim în conştiinţele noastre, în faţa acestei cereri a lui Dumnezeu, dorinţele pline de speranţe de sfinţenie, cu lucrări: Dă-mi, fiule, mie inima ta12, ne sugerează. Încetează să construieşti castele cu imaginaţia, hotărăşte-te să-ţi deschizi inima lui Dumnezeu, pentru că doar în Domnul vei găsi fundamentul real pentru speranţa ta şi pentru a le face bine celorlalţi. Când nu lupţi cu tine însuţi, când nu respingi categoric inamicii care sunt în citadela interioară – orgoliul, invidia, concupiscenţa cărnii şi a ochilor, autosuficienţa, aviditatea nebunească pentru libertinaj –, când nu există această luptă interioară, cele mai nobile idealuri se veştejesc ca floarea ierbii. Soarele se înalţă cu arşiţa şi usucă iarba, iar floarea ei cade şi înfăţişarea ei arătoasă piere13. Apoi, în cea mai mică fisură se vor revărsa dezamăgirea şi tristeţea, ca o plantă dăunătoare şi invazivă.

Isus nu se mulţumeşte cu un consimţământ şovăitor. Pretinde, are dreptul să mergem pe acest drum cu integritate, fără concesii în faţa dificultăţilor. Cere paşi fermi, concreţi; pentru că, de obicei, hotărârile generale nu slujesc la prea mult. Aceste hotărâri atât de puţin conturate mi se par iluzii amăgitoare, care încearcă să reducă la tăcere chemările divine pe care le percepe inima; focuri de paie, care nu ard, nici nu dau căldură, şi care dispar cu aceeaşi rapiditate cu care au izbucnit.

De aceea, mă voi convinge că intenţiile tale de a atinge ţinta sunt sincere, dacă te văd mergând cu hotărâre. Fă binele, revizuind atitudinea ta obişnuită în faţa ocupaţiei din fiecare clipă; practică dreptatea, chiar în mediile pe care le frecventezi, deşi eşti doborât de oboseală; alimentează fericirea celor care te înconjoară, slujindu-i pe ceilalţi cu bucurie la locul tău de muncă, cu strădania de a lucra cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu înţelegerea ta, cu surâsul tău, cu atitudinea ta creştină. Şi totul, pentru Dumnezeu, cu gândul la gloria sa, cu privirea în sus, aspirând la patria definitivă, pentru că doar acest scop merită.

Îndrăzneală pentru a vorbi despre Dumnezeu

Şi cum vom îndeplini acest apostolat? Înainte de toate, cu exemplul, trăind în acord cu voinţa Tatălui, aşa cum Isus Cristos, cu viaţa şi cu învăţăturile sale, ne-a arătat. Adevărata credinţă este aceea care nu permite ca acţiunile să fie în contradicţie cu ceea ce se afirmă prin cuvinte. Examinând comportamentul nostru personal, trebuie să ne măsurăm autenticitatea credinţei. Nu suntem credincioşi adevăraţi, dacă nu ne străduim să realizăm prin acţiunile noastre ceea ce mărturisim prin vorbe.

Note
24

Ef 4,13.

Referințe la Sfânta Scriptură
Note
25

Cf. Lc 19,13.

26

Cf. In 8,32.

Referințe la Sfânta Scriptură
Note
13

Ibidem.

14

Fap 1,1.

Referințe la Sfânta Scriptură
Note
15

Sf. Toma de Aquino, In III Sententiarum, dist. 33, q. 2, a. 5.

16

Sf. Bernard, Sermones in Cantica Canticorum, 49, 5 (PL 183, 1018).

Note
12

Prov 23,26.

13

Iac 1,10-11.

Referințe la Sfânta Scriptură