Lista numerelor

Voi continua această discuţie în faţa lui Dumnezeu cu o notă pe care am folosit-o cu ani în urmă şi care îşi păstrează actualitatea. Am primit atunci o cugetare a sfintei Tereza din Avila: Totul este nimic şi mai puţin decât nimic, tot ce se face şi nu îl mulţumeşte pe Dumnezeu¹⁷. Înţelegeţi de ce un suflet nu se mai bucură de pace şi de linişte atunci când se îndepărtează de scopul său, când uită că Dumnezeu l-a creat pentru sfinţenie? Străduiţi-vă să nu pierdeţi niciodată această perspectivă supranaturală, nici în momentul distracţiei sau al odihnei, la fel de necesare în viaţa fiecăruia ca şi munca.

Puteţi să ajungeţi pe culmi în domeniul vostru profesional, puteţi să dobândiţi cel mai răsunător triumf, ca rod al acestei libere iniţiative pe care o exercitaţi în activităţile temporale; dar, dacă părăsiţi acest simţ supranatural care trebuie să conducă orice faptă omenească a noastră, aţi rătăcit lamentabil drumul.

Trebuie să dobândim măsura divină a lucrurilor, fără să pierdem niciodată punctul de vedere supranatural şi contând pe faptul că Isus se foloseşte de asemenea de mizeriile noastre pentru ca gloria lui să strălucească. De aceea, când simţiţi şerpuind în conştiinţa voastră amorul propriu, oboseala, descurajarea, greutatea pasiunilor, reacţionaţi cu promptitudine şi ascultaţi-l pe Învăţător, fără să vă neliniştiţi şi mai mult în faţa tristei realităţi a ceea ce fiecare suntem; pentru că, atâta timp cât trăim, ne vor însoţi mereu slăbiciunile personale.

Acesta este drumul creştinului. De aceea, este necesar să invocăm fără odihnă, cu o credinţă impetuoasă şi umilă: Doamne, nu te încrede în mine. Eu, da, am încredere în tine. Şi, simţind în sufletul nostru dragostea, compasiunea, duioşia cu care Isus Cristos ne priveşte, pentru că el nu ne abandonează, vom înţelege în toată profunzimea lor cuvintele apostolului: Virtus in infirmitate perficitur⁹; cu credinţă în Domnul, în pofida mizeriilor noastre – mai bine spus, cu mizeriile noastre –, îi vom fi credincioşi Tatălui nostru Dumnezeu; va străluci puterea divină, susţinându-ne în slăbiciunea noastră.

Să încercăm să facem să crească umilinţa noastră. Pentru că doar o credinţă umilă permite să privim cu viziune supranaturală. Şi nu există altă alternativă. Sunt posibile doar două moduri de a trăi pe pământ: sau se trăieşte viaţa supranaturală, sau viaţa animală. Şi tu şi eu nu putem trăi altceva decât viaţa lui Dumnezeu, viaţa supranaturală. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul²³?. La ce-i foloseşte omului tot ce se află pe pământ, toate ambiţiile inteligenţei şi ale voinţei? Cât valorează acestea, dacă totul se sfârşeşte, dacă totul se afundă, dacă sunt recuzită de teatru toate bogăţiile acestei lumi pământeşti; dacă după aceea este eternitatea pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna?

Acest adverb – pentru totdeauna – a făcut-o mare pe sfânta Tereza a lui Isus. Când ea – copil – a ieşit pe poarta Adaja, traversând zidurile oraşului ei însoţită de fratele său Rodrigo, pentru a merge în ţinuturile maurilor care aveau să îi taie capul pentru Cristos, îi murmura fratelui care obosise: pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna²⁴.

Mint oamenii, când spun pentru totdeauna în legătură cu lucruri trecătoare. Este adevărat, cu un adevăr total, pentru totdeauna, doar în faţa lui Dumnezeu; şi aşa trebuie să trăieşti tu, cu o credinţă care să te ajute să simţi savoarea de miere, dulceaţa cerului, gândindu-te la eternitatea care este pentru totdeauna.

Apoi, privind smochinul uscat, discipolii se uitau miraţi, zicând: Cum de s-a uscat smochinul, aşa deodată³³? Acei primi doisprezece, care asistaseră la atâtea miracole ale lui Cristos, s-au mirat încă o dată: credinţa lor încă nu ardea. De aceea, Domnul asigură: Adevărat vă spun: dacă aveţi credinţă şi nu vă îndoiţi, veţi înfăptui nu numai ceea ce s-a petrecut cu smochinul, ci chiar de veţi spune acestui munte: Ia şi te aruncă în mare, se va împlini³⁴. Isus Cristos pune această condiţie: să trăim din credinţă, pentru că atunci vom fi capabili să mutăm munţii. Şi sunt atâtea lucruri de mişcat... în lume şi, mai întâi, în inima noastră. Deoarece credinţa ne transformă în creaturi atotputernice: Şi toate câte le veţi cere în rugăciune cu credinţă, le veţi primi³⁵.

Omul de credinţă ştie să judece bine chestiunile pământeşti, ştie că lucrurile de aici, de jos, sunt, în cuvintele sfintei Tereza, o noapte rea într-un han prost³⁶. Reînnoiţi-vă convingerea că existenţa noastră pe pământ este timp de muncă şi de luptă, timp de purificare pentru a plăti datoria cuvenită faţă de justiţia divină, pentru păcatele noastre. Să ştiţi, de asemenea, că bunurile trecătoare sunt mijloace şi să le folosiţi generos, eroic.

Să nu credem că, pe această cale a contemplaţiei, patimile s-ar fi atenuat definitiv. Ne-am înşela dacă am crede că năzuinţa de a-l căuta pe Cristos, realitatea întâlnirii cu el şi a relaţiei cu el, dulceaţa dragostei sale, ne transformă în persoane impecabile. Deşi nu vă lipseşte experienţa, lăsaţi-mă totuşi să vă amintesc acest lucru. Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului, Satana, nu se dă bătut, nu se odihneşte. Şi ne asediază, inclusiv atunci când sufletul arde aprins de dragoste pentru Dumnezeu. Ştie că atunci căderea este mai dificil să se producă, dar că – dacă reuşeşte să facă în aşa fel încât creatura să-l ofenseze pe Domnul său, oricât de puţin – va putea lansa asupra acelei conştiinţe grava ispită a deznădejdii.

Dacă vreţi să învăţaţi din experienţa unui biet preot care nu pretinde să vorbească despre altceva decât despre Dumnezeu, vă sfătuiesc ca, atunci când carnea încearcă să-şi recupereze privilegiile pierdute sau mândria – care este şi mai rea – se revoltă şi se înfurie, grăbiţi-vă să vă adăpostiţi în aceste divine răni pe care, în trupul lui Cristos, le-au deschis cuiele care l-au prins pe cruce şi lancea care i-a străpuns pieptul. Faceţi aşa cum simţiţi: descărcaţi în rănile Domnului toată această dragoste omenească... şi această dragoste divină. Aceasta înseamnă a aspira la uniune, a te simţi frate al lui Cristos, de acelaşi sânge cu el, fiu al aceleiaşi mame, pentru că este ea cea care ne-a dus la Isus.