Lista numerelor

Possumus²⁰!, putem învinge, de asemenea, în această bătălie, cu ajutorul Domnului. Să fiţi convinşi că nu este greu să transformi munca într-un dialog de rugăciune. Din momentul în care o oferiţi şi puneţi mâna la lucru, Dumnezeu deja ascultă, deja încurajează, deja dă un imbold. Atingem modul de a fi al sufletelor contemplative, în mijlocul muncii cotidiene! Pentru că ne invadează siguranţa că el ne priveşte, cerându-ne o nouă victorie: acest mic sacrificiu, acest surâs în faţa unei persoane inoportune, acest început cu treburile cele mai puţin plăcute, dar mai urgente, această grijă pentru detalii şi ordine, cu perseverenţă în îndeplinirea îndatoririi, când ar fi atât de uşor să o abandonăm, acest a nu lăsa pe mâine ce trebuie să terminăm azi: totul pentru a-i face plăcere lui, Tatălui nostru Dumnezeu! Şi, poate, deasupra mesei tale sau într-un loc discret, care nu atrage atenţia, dar care ţie îşi slujeşte ca deşteptător al spiritului contemplativ, vei pune un crucifix, care este pentru sufletul şi pentru mintea ta manualul din care înveţi lecţiile slujirii.

Dacă te hotărăşti – fără a face nimic ieşit din comun, în mijlocul ocupaţiilor tale obişnuite – să intri pe aceste drumuri de contemplaţie, imediat te vei simţi prieten al Învăţătorului, cu sarcina divină de a deschide cărările divine ale pământului pentru întreaga omenire. Da, cu această lucrare a ta vei contribui la extinderea împărăţiei lui Cristos pe toate continentele. Şi se vor succeda, una după alta, orele de muncă oferite de îndepărtatele naţiuni care se nasc pentru credinţă, de popoarele din Orient, împiedicate barbar să îşi practice în libertate credinţele, de ţările cu veche tradiţie creştină, unde pare că s-a întunecat lumina evangheliei şi sufletele se zbat în umbra ignoranţei. Atunci, ce valoare capătă această oră de muncă, această continuare cu încă o clipă, încă puţine minute, până la îndeplinirea sarcinii. Transformi, într-un mod practic şi simplu, contemplaţia în apostolat, ca o necesitate imperioasă a inimii, care pulsează la unison cu dulcea şi milostiva inimă a lui Isus, Domnul nostru.

Din dragoste pentru Dumnezeu, din dragoste pentru suflete şi pentru a corespunde vocaţiei noastre de creştini, trebuie să dăm un exemplu. Pentru a nu scandaliza, pentru a nu provoca nici măcar o urmă de suspiciune că fiii lui Dumnezeu sunt leneşi sau nu folosesc la nimic, pentru a nu fi cauza exemplului rău..., voi trebuie să vă străduiţi să oferiţi prin comportamentul vostru dreapta măsură, talantul bun al unui om responsabil. Atât ţăranul care ară pământul în timp ce îşi înalţă continuu inima la Dumnezeu, cât şi tâmplarul, fierarul, funcţionarul, intelectualul – toţi creştinii –, trebuie să fie modele pentru colegii lor, fără orgoliu, pentru că rămâne foarte clară în sufletele noastre convingerea că doar dacă ne bazăm pe el vom reuşi să obţinem victoria: noi, singuri, nu putem ridica nici un pai de pe pământ²⁵.

De aceea, fiecare, în îndatorirea pe care o are, în locul pe care îl ocupă în societate, trebuie să simtă obligaţia de a face o lucrare a lui Dumnezeu, care să semene în toate părţile pacea şi bucuria Domnului. Creştinul perfect duce mereu cu sine seninătate şi bucurie. Seninătate, pentru că se simte în prezenţa lui Dumnezeu; bucurie, pentru că se vede înconjurat de darurile sale. Un astfel de creştin este într-adevăr un personaj real, un preot sfânt al lui Dumnezeu²⁶.

Planul de viaţă

Examinând cum este şi cum ar trebui să fie pietatea noastră; în ce puncte concrete ar trebui să îmbunătăţim relaţia noastră personală cu Dumnezeu, dacă m-aţi înţeles, veţi respinge tentaţia de a imagina fapte vitejeşti imposibile, pentru că aţi descoperit că Domnul se mulţumeşte să îi oferim mici dovezi de dragoste în fiecare moment.

Încearcă să respecţi un plan de viaţă, cu constanţă: câteva minute de rugăciune mentală; participarea la sfânta Liturghie – zilnic, dacă este posibil – şi împărtăşirea frecventă; recurgerea regulată la sfântul sacrament al iertării – deşi conştiinţa ta nu te acuză de o greşeală mortală –; vizitarea lui Isus în tabernacol; rugăciunea şi contemplarea misterelor sfântului Rozariu, şi atâtea practici minunate pe care le cunoşti sau le poţi învăţa.

Nu trebuie să se transforme în norme rigide, ca nişte compartimente etanşe; semnalează un itinerar flexibil, adaptat condiţiei tale de om care trăieşte în mijlocul lumii, cu o activitate profesională intensă şi cu îndatoriri şi relaţii sociale pe care nu trebuie să le neglijezi, pentru că în aceste treburi se află continua ta întâlnirea cu Dumnezeu. Planul tău de viaţă trebuie să fie ca o mănuşă de cauciuc care se adaptează perfect mâinii care o foloseşte.

Să nu uiţi nici că important nu este să faci multe lucruri; limitează-te cu generozitate la acelea pe care poţi să le faci în fiecare zi, fie că ai chef, fie că nu. Aceste practici te vor duce, aproape fără să îţi dai seama, la rugăciunea contemplativă. Vor izvorî din sufletul tău mai multe acte de dragoste, jaculatorii, acţiuni de mulţumire, acte de reparaţie, comuniuni spirituale. Şi acestea, în timp ce îţi îndeplineşti obligaţiile: când ridici telefonul, când urci într-un mijloc de transport, când închizi sau deschizi uşa, când treci prin faţa unei biserici, când începi o nouă sarcină, în timp ce o realizezi şi când o termini; toate le vei dedica Tatălui tău Dumnezeu.

Odihniţi-vă în filiaţia divină. Dumnezeu este un tată plin de tandreţe, de dragoste infinită. Spune-i Tată de multe ori pe zi şi spune-i – între patru ochi, în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori, că simţi orgoliul şi forţa de a fi fiu al său. Toate acestea alcătuiesc un autentic program de viaţă interioară, pe care trebuie să o canalizezi prin intermediul relaţiilor tale de pietate cu Dumnezeu – puţine, dar constante, insist –, care îţi vor permite să dobândeşti sentimentele şi comportamentul unui fiu bun.

Trebuie să te previn şi împotriva pericolului rutinei – adevărat mormânt al pietăţii –, care se arată frecvent mascată cu ambiţii de a realiza, de a întreprinde gesturi importante, în timp ce se neglijează cu comoditate îndatoririle cotidiene obligatorii, Când percepi insinuarea acestei stări, aşază-te cu sinceritate în faţa Domnului: gândeşte-te dacă nu te-ai plictisit să lupţi mereu cu aceleaşi lucruri, pentru că nu l-ai căutat pe Dumnezeu; uită-te dacă a scăzut – din lipsă de generozitate, de spirit de sacrificiu – perseverenţa fidelă în muncă. Atunci, normele tale de pietate, micile mortificări, activitatea apostolică fără roade imediate, apar ca îngrozitor de sterile. Suntem goi, şi poate începem să visăm la noi planuri, pentru a amuţi vocea Tatălui nostru din ceruri, care cere o totală loialitate. Şi cu un coşmar de mărire în suflet, aruncăm în uitare realitatea cea mai sigură, drumul care, fără îndoială, ne conduce spre sfinţenie: semnal clar că am pierdut punctul de vedere supranatural; convingerea că suntem copii mici; siguranţa că Tatăl nostru va face în noi minuni, dacă reîncepem cu umilinţă.

Ţăruşii vopsiţi în roşu

Mi-au rămas întipărite în mintea mea de copil acele semne care, în munţii din ţinuturile mele, se puneau la marginea drumurilor; mi-au atras atenţia nişte ţăruşi înalţi, de obicei vopsiţi în roşu. Mi s-a explicat că, atunci când ninge şi zăpada acoperă potecile, ogoarele şi păşunile, pădurile, stâncile şi râpele, aceşti pari ies în evidenţă ca un punct de reper sigur, pentru ca toată lumea să ştie tot timpul pe unde este traseul.

În viaţa interioară, se întâmplă ceva asemănător. Sunt primăveri şi veri, dar de asemenea vin şi ierni, zile fără soare şi nopţi fără lună. Nu putem permite ca relaţia cu Isus Cristos să depindă de starea noastră de spirit, de schimbările din caracterul nostru. Aceste atitudini denotă egoism, comoditate, şi prin urmare nu se potrivesc cu dragostea.

De aceea, în momentele de ninsoare şi de viscol, nişte practici de pietate solide – deloc sentimentale –, bine înrădăcinate şi potrivite împrejurărilor proprii ale fiecăruia, vor fi ca aceşti ţăruşi vopsiţi în roşu, care vor continua să ne marcheze calea, până când Domnul va decide să strălucească din nou soarele, să se topească gheţurile, iar inima va reîncepe să vibreze, aprinsă de un foc care, în realitate, nu a fost stins niciodată: a ars mocnit, ascuns de cenuşa unei perioade de încercare, sau de mai puţin avânt, sau de mai puţin sacrificiu.

Ce minunat va fi când Tatăl nostru ne va spune: Bravo, servitor bun şi credincios. Peste puţin ai fost credincios; te voi pune peste mult. Intră în bucuria stăpânului tău³⁴. Plini de speranţă! Acesta este miracolul sufletului contemplativ. Trăim din credinţă, şi din speranţă, şi din dragoste; iar speranţa ne face puternici. Vă amintiţi de sfântul Ioan? Tinerilor, v-am scris: sunteţi tari, iar cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi învins pe Cel Rău³⁵. Dumnezeu ne îndeamnă, pentru tinereţea eternă a Bisericii şi a omenirii întregi. Puteţi transforma în divin tot ceea ce este omenesc, la fel cum regele Midas transforma în aur tot ce atingea!

Nu uitaţi acest lucru niciodată: după moarte, vă va primi dragostea. Şi în dragostea lui Dumnezeu veţi găsi, pe deasupra, toate iubirile curate pe care le-aţi avut pe pământ. Domnul a dispus să trecem prin această scurtă călătorie a existenţei noastre muncind şi, la fel ca unicul său născut, făcând bine³⁶. Între timp, trebuie să fim alerţi, ascultând acele chemări pe care sfântul Ignaţiu din Antiohia le observa în sufletul său, când se apropia ora martiriului: Vino la Tatăl³⁷, vino la Tatăl tău, care te aşteaptă nerăbdător.

Să-i cerem sfintei Maria, spes nostra, să ne aprindă în năzuinţa sfântă de a locui toţi împreună în casa Tatălui. Nimic nu va putea să ne îngrijoreze, dacă hotărâm să ne ancorăm sufletul în dorinţa adevăratei patrii: Domnul ne va conduce cu harul său şi va împinge barca cu vânt bun spre ţărmuri senine.

Pentru unii, toate acestea sunt, poate, familiare; pentru alţii, noi; pentru toţi, dificile. Dar eu, cât timp voi mai avea suflare, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi suflet de rugăciune, mereu! cu orice ocazie şi în circumstanţele cele mai diferite, deoarece Dumnezeu nu ne abandonează niciodată. Nu este creştineşte să ne gândim la prietenia divină exclusiv ca la un mijloc extrem. Ni se poate părea normal să le ignorăm sau să le desconsiderăm pe persoanele pe care le iubim? Evident, nu. Spre cei pe care îi iubim se îndreaptă constant cuvintele, dorinţele, gândurile: este ca o prezenţă continuă. La fel este cu Dumnezeu.

Cu această căutare a Domnului, întreaga noastră zi se transformă într-o unică discuţie intimă şi plină de încredere. Am afirmat şi am scris acest lucru de atâtea ori, o repet încă o dată, pentru că Domnul nostru ne face să vedem – cu exemplul său – că acesta este comportamentul sigur: rugăciune constantă, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Când totul iese cu uşurinţă: Mulţumesc, Doamne! Când vine un moment dificil: Doamne, nu mă părăsi! Şi acest Dumnezeu blând şi umil cu inima²¹, nu va uita rugăciunile noastre, nici nu va rămâne indiferent, pentru că el a spus: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi, şi vi se va deschide²².

Să încercăm, de aceea, să nu pierdem niciodată punctul de vedere supranatural, văzându-l în spatele oricărui eveniment pe Dumnezeu: în faţa a ceea ce este plăcut şi a ceea ce este neplăcut, în faţa consolării... şi a dezolării din cauza morţii unei fiinţe iubite. Mai înainte de toate, discuţia cu Tatăl tău, Dumnezeu, căutându-l pe Domnul în centrul sufletului nostru. Nu este un lucru care poate fi considerat mărunt, neînsemnat: este manifestarea clară a vieţii interioare constante, a autenticului dialog de dragoste. O practică curentă care nu ne va provoca nicio deformare psihologică pentru că – pentru un creştin – trebuie să fie la fel de naturală ca bătaia inimii.

Priviţi cât îşi doreşte Dumnezeu să ne conducă cu paşi minunaţi, divini şi umani, care se traduc printr-o abnegaţie fericită, de bucurie cu durere, de uitare de sine însuşi. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²⁴. Un sfat pe care l-am auzit toţi. Trebuie să ne hotărâm să îl urmăm cu adevărat: pentru ca Domnul să se poată sluji de noi pentru ca, în mijlocul tuturor răscrucilor lumii – noi fiind plini de Dumnezeu –, să fim sare, drojdie, lumină. Tu, în Dumnezeu, pentru a lumina, a da savoare, a creşte, a fermenta.

Dar să nu uităm că nu creăm noi înşine această lumină: doar o reflectăm. Nu suntem noi cei care salvăm sufletele, impulsionându-le să facă binele: suntem doar un instrument, mai mult sau mai puţin potrivit, pentru proiectele salvatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vreodată am gândi că binele pe care îl facem este opera noastră, s-ar întoarce mândria, mai înrădăcinată; sarea şi-ar pierde savoarea, drojdia s-ar strica, lumina s-ar transforma în tenebre.

Poate acum vreunul dintre voi se gândeşte că o zi obişnuită, agitaţia normală a vieţii de zi cu zi nu sunt prea potrivite pentru a ne menţine inima îndreptată spre o creatură atât de pură ca Maica Domnului. Eu v-aş invita să reflectaţi puţin. Ce căutăm mereu, chiar şi fără nicio intenţie specială, în tot ceea ce facem? Când ne conduce dragostea pentru Dumnezeu şi lucrăm cu rectitudine de intenţie, căutăm ceea ce este bun, curat, ceea ce aduce pace în conştiinţă şi fericire în suflet. Nu facem greşeli? Ba da; dar tocmai recunoaşterea acestor greşeli înseamnă să descoperim cu mai mare claritate că ţinta noastră este aceasta: o fericire nu trecătoare, ci profundă, senină, omenească şi supranaturală.

Există o creatură care a atins pe acest pământ această fericire, pentru că este opera măiastră a lui Dumnezeu: Mama noastră preasfântă, Maria. Ea trăieşte şi ne apără; este lângă Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, în trup şi suflet. Este aceeaşi care a născut în Palestina, care s-a încredinţat Domnului de copilă, care a primit buna vestire de la arhanghelul Gabriel, care l-a adus pe lume pe Mântuitorul nostru, care a stat lângă el la picioarele crucii.

În ea capătă realitate toate idealurile; dar nu trebuie să tragem concluzia că desăvârşirea şi măreţia sa o fac inaccesibilă şi distantă. Este cea plină de har, suma tuturor perfecţiunilor: şi este mamă. Cu puterea sa în faţa lui Dumnezeu, ne va obţine ceea ce cerem; ca mamă vrea să ne acorde ceea ce cerem. Şi tot ca mamă înţelege slăbiciunile noastre, alină, iartă, uşurează drumul, are mereu pregătit remediul, chiar şi atunci când pare că nu se mai poate face nimic.

Ascetică? Mistică? Nu mă interesează. Orice ar fi, mistică sau ascetică, ce contează? Este un dar al lui Dumnezeu. Dacă tu încerci să meditezi, Domnul nu te va lipsi de ajutorul său. Credinţă şi fapte de credinţă: fapte, pentru că Domnul – ai constatat acest lucru de la început, şi l-am subliniat la momentul potrivit – este în fiecare zi mai exigent. Aceasta este deja contemplaţie şi este uniune; aceasta trebuie să fie viaţa multor creştini, fiecare mergând înainte pe propria sa cale spirituală – sunt infinite –, în mijlocul grijilor lumii, chiar dacă nici măcar nu şi-au dat seama.

O rugăciune şi un comportament care nu ne îndepărtează de activităţile noastre obişnuite, care în mijlocul acestei strădanii nobile pământeşti ne conduc la Domnul. Ridicând toate aceste corvezi spre Dumnezeu, creatura spiritualizează lumea. Am vorbit de atâtea ori despre mitul regelui Midas, care transforma în aur tot ce atingea! În aur de merite supranaturale putem transforma tot ceea ce atingem, în pofida erorilor noastre personale.