Lista numerelor

Este momentul să te îndrepţi spre Maica ta binecuvântată din cer, ca să te primească în braţele sale şi să obţină de la Fiul său o privire plină de milă. Şi încearcă imediat să iei hotărâri concrete: spune dintr-o dată, chiar dacă doare, acest detaliu care stânjeneşte şi pe care Dumnezeu şi tu îl ştiţi bine. Mândria, senzualitatea, lipsa simţului supranatural se vor alia pentru a-ţi şopti: asta? Dar este vorba despre o împrejurare măruntă, insignifiantă! Tu răspunde, fără a mai dialoga cu ispita: mă voi dărui şi în aceasta exigenţă divină! Şi nu va fi fără temei: dragostea se arată în mod special în mărunţişuri. De obicei, sacrificiile pe care ni le cere Domnul, cele mai dificile, sunt minuscule, dar la fel de continue şi de valoroase ca bătaia inimii.

Câte mame ai cunoscut tu ca protagoniste ale unui act eroic, extraordinar? Puţine, foarte puţine. Şi, cu toate acestea, mame eroice, cu adevărat eroice, care nu par cu nimic excepţionale, care nu vor apărea niciodată la ştiri – cum se spune –, tu şi eu cunoaştem multe: trăiesc negându-se pe sine tot timpul, renunţând cu bucurie la propriile plăceri şi pasiuni, la timpul lor, la posibilităţile lor de afirmare sau de succes, pentru a umple de fericire zilele copiilor lor.

Spiritul de penitenţă

Încerci deja să iei hotărârile tale sincere? Cere-i Domnului să te ajute să te sacrifici pentru dragostea lui; să pui în toate, cu naturaleţe, mireasma purificatoare a mortificării; să te consumi în slujba sa fără spectacol, în tăcere, cum se consumă candela care arde lângă tabernacol. Şi dacă nu îţi vine în minte nicio idee acum despre cum să răspunzi concret cerinţelor divine care îţi lovesc inima, ascultă-mă bine.

Penitenţă este îndeplinirea exactă a programului pe care ţi l-ai fixat, deşi corpul opune rezistenţă sau mintea încearcă să evadeze în visuri himerice. Penitenţă este să te trezeşti la ora care trebuie. Şi, de asemenea, să nu laşi pe mai târziu, fără un motiv justificat, acea sarcină care îţi pare mai dificilă sau care cere mai mult efort.

Penitenţă înseamnă să ştii să îţi pui în acord obligaţiile cu Domnul, cu ceilalţi şi cu tine însuţi, folosindu-te astfel încât să reuşeşti să găseşti timpul de care fiecare lucru are nevoie. Eşti penitent când te supui cu dragoste planului tău de rugăciune, în pofida faptului că eşti epuizat, dezamăgit sau rece.

Penitenţă este să îi tratezi totdeauna cu maximă caritate pe ceilalţi, începând cu ai tăi. Să ai grijă cu cea mai mare delicateţe pe cei care suferă, pe bolnavi, pe cei care trec prin greutăţi. Este să răspunzi cu răbdare palavragiilor sau inoportunilor. Este să ne întrerupem sau să ne modificăm programul, când împrejurările – interesele bune şi drepte ale celorlalţi, mai ales – o cer.

Penitenţa constă în a suporta cu bună-dispoziţie miile de mici contrarietăţi ale zilei; în a nu abandona o ocupaţie, chiar dacă ţi-a trecut imediat entuziasmul cu care ai început-o; în a mânca cu recunoştinţă ceea ce ni se serveşte, fără a inoportuna cu capricii.

Penitenţă, pentru părinţi şi, în general, pentru cei care au o misiune de guvernare sau educativă, este de a corecta când trebuie, în concordanţă cu natura erorii şi cu împrejurările în care se găseşte cel care are nevoie de acest ajutor, deasupra subiectivismelor vane şi sentimentale.

Spiritul de penitenţă duce la a nu ne ataşa dezordonat de această schiţă monumentală a proiectelor viitoare, în care deja am prevăzut care vor fi trăsăturile şi liniile noastre de pensulă de maestru. Câtă bucurie îi facem lui Dumnezeu când ştim să renunţăm la mâzgălelile şi la stângăciile noastre de învăţăcei şi permitem să fie el cel care adaugă trăsăturile şi culorile care îi plac cel mai mult!

Aş putea să vă mai semnalez o mulţime de detalii – le-am citat doar pe cele care mi-au venit acum în minte –, de care poţi să profiţi de-a lungul zilei, pentru a te apropia tot mai mult de Dumnezeu, de aproapele tău. Dacă am menţionat aceste exemple, insist, nu este pentru că dispreţuiesc marile penitenţe; dimpotrivă, se dovedesc sfinte şi bune, şi chiar necesare, când Domnul cheamă pe acest drum, totdeauna cu aprobarea celui care călăuzeşte sufletul tău. Dar te avertizez că marile penitenţe sunt compatibile şi cu căderile spectaculoase, provocate de mândrie. În schimb, cu această dorinţă continuă de a-l mulţumi pe Dumnezeu în micile bătălii personale – cum ar fi să surâzi când nu ai chef: eu vă asigur, în plus, că uneori este mai dificil un surâs decât o oră de ciliciu –, este greu să îţi alimentezi orgoliul, ridicola naivitate de a ne considera eroi remarcabili: ne vom vedea ca un copil care abia reuşeşte să îi ofere tatălui său nimicuri, dar care sunt primite cu o imensă bucurie.

Apoi, un creştin trebuie să fie mereu mortificat? Da, dar din dragoste. Pentru că această comoară a chemării noastre noi o avem în vase de lut, pentru ca această nemăsurată putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. De pretutindeni suntem apăsaţi, dar nu striviţi; fără ieşire, dar nu descurajaţi; suntem prigoniţi, nu însă părăsiţi; suntem doborâţi, dar nu nimiciţi. Mereu purtăm în trupul nostru chinul de moarte al lui Isus, ca şi viaţa lui Isus să apară în trupul nostru muritor²³.

Întoarce din nou privirea asupra vieţii tale şi cere-i iertare pentru acest detaliu şi pentru acela care apare imediat în faţa ochilor conştiinţei tale; pentru folosirea rea a limbii; pentru aceste gânduri care se învârtesc continuu în jurul tău; pentru această judecată critică acceptată care te preocupă prosteşte, provocându-ţi o veşnică nelinişte şi agitaţie... Puteţi fi foarte fericiţi! Dumnezeu ne vrea fericiţi, îmbătaţi de bucurie, mergând pe aceleaşi drumuri ale fericirii pe care el le-a parcurs! Ne simţim nefericiţi doar când ne încăpăţânăm să ne abatem de la drum şi pornim pe acea cale a egoismului şi a senzualităţii; şi, mult mai rău, dacă o apucăm pe cea a ipocriţilor.

Creştinul trebuie să se manifeste autentic, credibil, sincer în toate lucrările sale. Din comportamentul său trebuie să transpară un spirit: cel al lui Cristos. Dacă cineva are pe această lume obligaţia de a se dovedi consecvent, acela este creştinul, pentru că a primit ca depozit spre păstrare, pentru a-l fructifica, acest dar²⁵, adevărul care eliberează, care salvează²⁶ Părinte, mă veţi întreba, cum voi reuşi această sinceritate a vieţii? Isus Cristos a încredinţat Bisericii sale toate mijloacele necesare; ne-a învăţat să ne rugăm, să vorbim cu Tatăl său ceresc; ne-a trimis Duhul său, marele necunoscut, care acţionează în sufletul nostru: şi ne-a lăsat aceste semne vizibile ale harului care sunt sacramentele. Foloseşte-le. Intensifică-ţi viaţa de pietate. Roagă-te în fiecare zi şi nu îţi îndepărta niciodată umerii de povara plină de bucurie a crucii Domnului,

A fost Isus Cristos cel care te-a invitat să îl urmezi ca un bun discipol, cu scopul ca tu să îţi realizezi trecerea pe pământ semănând pacea şi bucuria pe care această lume nu le poate da. Pentru aceasta – insist –, trebuie să mergem fără teamă de viaţă şi fără teamă de moarte, fără a evita cu orice preţ durerea, care pentru un creştin este mereu mijloc de purificare şi prilej de a-i iubi cu adevărat pe fraţii săi, profitând de miile de împrejurări ale vieţii obişnuite.

A trecut timpul. Trebuie să pun punct acestor consideraţii, cu care am încercat să îţi mişc sufletul, pentru ca tu să răspunzi concretizând câteva hotărâri, puţine, dar bine determinate. Gândeşte-te că Dumnezeu te vrea fericit şi că, dacă tu pui din partea ta ceea ce poţi, vei fi fericit, foarte fericit, extrem de fericit, deşi în niciun moment nu îţi lipseşte crucea. Dar această cruce acum nu mai este un eşafod, ci tronul de pe care domneşte Cristos. Iar alături de el, mama lui, mama noastră, de asemenea. Sfânta Fecioară îţi va da puterea de care mai ai nevoie pentru a merge cu hotărâre pe urmele paşilor Fiului său.