Lista numerelor

A începe este un lucru pe care îl fac mulţi; a termina, doar puţini, iar între aceşti puţini trebuie să fim noi cei care încercăm să ne comportăm ca fii ai lui Dumnezeu. Nu uitaţi: doar sarcinile terminate cu dragoste, bine îndeplinite, merită acea laudă a Domnului, care poate fi citită în Sfânta Scriptură: Mai bun este sfârşitul lucrării decât începutul ei¹.

Poate m-aţi auzit deja în alte convorbiri spunând această anecdotă; în orice caz, vreau să v-o amintesc din nou, pentru că este foarte plastică, plină de învăţăminte. Odată, căutam în Ritualul roman formula de binecuvântare a ultimei pietre dintr-un edificiu, cea importantă, pentru că reuneşte, ca un simbol, munca grea, plină de râvnă şi perseverentă a multor persoane, timp de mulţi ani. Am fost surprins când am văzut că nu exista; trebuia să mă mulţumesc cu un benedictio ad omnia, cu o binecuvântare generală. Vă mărturisesc că mi s-a părut imposibil să existe această lacună şi am revăzut pe îndelete, dar inutil, cuprinsul ritualului.

Mulţi creştini au pierdut convingerea că integritatea vieţii, cerută de Domnul de la fiii săi, impune o grijă reală în îndeplinirea sarcinilor proprii, pe care trebuie să le sanctifice, coborând până la cele mai mici detalii.

Nu putem să-i oferim Domnului ceva ce, în bietele limitări omeneşti, nu este perfect, fără cusur, făcut cu atenţie chiar şi pentru detaliile mărunte: Dumnezeu nu acceptă un lucru de mântuială. Să nu aduci ceva care are vreun defect, ne atenţionează Sfânta Scriptură, căci nu-ţi va fi primit². De aceea, munca fiecăruia, acel lucru care ne ocupă zilele şi ne solicită energiile, trebuie să fie o ofrandă demnă pentru Creator, operatio Dei, lucrare a lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu: într-un cuvânt, un lucru terminat, făcut impecabil.

Munca, participare a puterii divine

De la începutul creării sale, omul – nu am inventat eu asta – a trebuit să muncească. Este suficient să deschidem Sfânta Scriptură la primele pagini, şi acolo se citeşte că – înainte să intre păcatul în omenire şi, ca o consecinţă a acestei ofense, moartea şi pedepsele şi mizeria⁵– Dumnezeu l-a modelat pe Adam dintr-o bucată de lut şi a creat pentru el şi pentru urmaşii lui această lume atât de frumoasă, ut operaretur et custodiret illum⁶, ca să o lucreze şi să o păzească.

Trebuie să fim convinşi, de aceea, că munca este o realitate minunată, care ni se impune ca o lege inexorabilă, căreia toţi, într-un fel sau altul, îi suntem supuşi, deşi unii încearcă să se eschiveze. Învăţaţi bine: această obligaţie nu a apărut ca o urmare a păcatului originar, nici nu se reduce la o invenţie a timpurilor moderne. Este vorba despre un mijloc necesar pe care Dumnezeu ni-l încredinţează aici, pe pământ, dilatând zilele noastre şi făcându-ne părtaşi la puterea lui creatoare, ca să ne câştigăm existenţa şi, în acelaşi timp, să culegem roade pentru viaţa veşnică⁷: Omul se naşte pentru a munci, ca păsările pentru a zbura⁸.

Îmi veţi spune că au trecut multe secole şi că puţini gândesc în acest mod; că majoritatea se ostenesc din motive diferite: unii, pentru bani; alţii, pentru a întreţine o familie; alţii, pentru a dobândi o anumită poziţie socială, pentru a-şi dezvolta capacităţile, pentru a-şi satisface dezordonatele lor pasiuni, pentru a contribui la progresul social. Şi, în general, abordează ocupaţiile lor ca pe o necesitate de care nu pot scăpa.

În faţa acestei viziuni josnice, egoiste, mârşave, tu şi eu trebuie să ne reamintim şi să le reamintim celorlalţi că suntem fii ai lui Dumnezeu, cărora, ca şi acelor personaje din parabola evanghelică, Tatăl nostru ne-a adresat aceeaşi invitaţie: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea⁹!. Vă asigur că, dacă ne străduim zilnic să ne gândim astfel la obligaţiile noastre personale, ca la o cerinţă divină, vom învăţa să terminăm sarcina pe care o avem cu cea mai mare perfecţiune umană şi supranaturală de care suntem în stare. Poate vreodată ne revoltăm – ca fiul mai mare, care a răspuns: Nu vreau¹⁰! –, dar vom şti să reacţionăm, cuprinşi de remuşcări, şi ne vom dedica cu mai multă râvnă îndeplinirii îndatoririlor.

Valoarea exemplară a vieţii profesionale

Trebuie să evităm eroarea de a considera că apostolatul se reduce la mărturia unor practici de evlavie. Tu şi eu suntem creştini, dar, în acelaşi timp şi neîntrerupt, cetăţeni şi lucrători, cu nişte obligaţii clare pe care trebuie să le îndeplinim în mod exemplar, dacă vrem cu adevărat să ne sfinţim. Isus Cristos este cel care ne îndeamnă: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic; şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri¹³.

Munca profesională – oricare ar fi ea – se transformă într-un candelabru care îi luminează pe colegii şi pe prietenii voştri. De aceea, obişnuiesc să le repet celor care devin credincioşi lui Opus Dei, iar afirmaţia este valabilă pentru toţi cei care mă ascultă: Ce-mi pasă dacă mi se spune că cutărică este un bun fiu al meu – un bun creştin –, dar un pantofar nepriceput! Dacă nu se străduieşte să îşi înveţe bine meseria sau să o facă cu grijă nu va putea să o sfinţească şi nici să o dăruiască Domnului; iar sfinţirea muncii obişnuite constituie axul adevăratei spiritualităţi pentru cei care – scufundaţi în realităţile temporale – suntem hotărâţi să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Luptaţi împotriva acestei excesive indulgenţe pe care fiecare o are faţă de sine însuşi: fiţi exigenţi cu voi! Uneori ne gândim prea mult la sănătate; la odihnă, care nu trebuie să lipsească, tocmai pentru că este necesară ca să ne întoarcem la lucru cu forţe reînnoite. Dar această odihnă – am scris deja de mulţi ani – nu înseamnă a nu face nimic: înseamnă să facem activităţi care cer mai puţin efort.

Alteori, cu false scuze, suntem destul de comozi, uităm de binecuvântata responsabilitate care apasă asupra umerilor noştri, ne mulţumim cu ceea ce este suficient pentru a ieşi la liman, ne lăsăm convinşi de justificări neîntemeiate pentru a sta cu mâinile încrucişate, în timp ce Satana şi aliaţii lui nu îşi iau vacanţă. Ascultă cu atenţie, şi meditează, ceea ce le scria sfântul Paul creştinilor care, de meserie, erau servitori: îi îndemna să îşi asculte stăpânii, slujindu-i nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bunăvoinţă, ca Domnului, iar nu oamenilor¹⁴. Ce sfat bun, să-l urmăm tu şi eu!

Să îi cerem lumină lui Isus Cristos, Domnul nostru, şi să îl rugăm să ne ajute să descoperim, în fiecare clipă, acest sens divin care transformă vocaţia noastră profesională în axul pe care se fundamentează şi în jurul căreia se roteşte chemarea noastră la sfinţenie. În evanghelie citiţi că Isus era cunoscut ca faber, filius Mariae¹⁵, muncitorul, tâmplarul, fiul Mariei: deci şi noi, cu mândrie sfântă, trebuie să demonstrăm cu fapte că suntem muncitori, bărbaţi şi femei ai muncii!

Dat fiind că trebuie să ne comportăm tot timpul ca nişte trimişi ai lui Dumnezeu, trebuie să fim foarte conştienţi că nu îl slujim cu loialitate când ne abandonăm sarcina; când nu împărtăşim cu ceilalţi râvna şi abnegaţia în îndeplinirea îndatoririlor profesionale; când suntem consideraţi leneşi, neserioşi, frivoli, dezordonaţi, înceţi, inutili... Pentru că acela care neglijează aceste obligaţii aparent mai puţin importante cu greu va învinge în celelalte aspecte ale vieţii interioare, care, cu siguranţă, cere mai mult efort. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, cu siguranţă, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mai mari¹⁶.

Îmi amintesc, de asemenea, perioada şederii mele în Burgos, în aceeaşi epocă. Acolo veneau mulţi să stea câteva zile cu mine, în timpul permisiilor, în afară de cei care erau detaşaţi la garnizoanele din zonă. Ca locuinţă, împărţeam cu câţiva fii ai mei aceeaşi cameră dintr-un hotel devastat şi, lipsindu-ne chiar şi strictul necesar, ne-am organizat astfel încât celor care veneau – erau sute! – să nu le lipsească lucrurile de care aveau nevoie pentru a se odihni şi a-şi recăpăta forţele.

Aveam obiceiul să ieşim la plimbare pe malul râului Arlanzón, în timp ce discutam cu ei, în timp ce le ascultam confidenţele, în timp ce încercam să îi călăuzesc cu sfatul oportun, care să le confirme sau să le deschidă orizonturi noi în viaţa interioară; şi totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi încurajam, îi stimulam, îi înflăcăram în comportamentul lor de creştini. Uneori, plimbările noastre ne duceau la mănăstirea din Las Huelgas, alteori ne duceam la catedrală.

Îmi plăcea să urc într-un turn, ca să admir de aproape crenelurile, o adevărată dantelărie din piatră, rod al unei munci migăloase, solicitante. În acele discuţii, le atrăgeam atenţia asupra faptului că acea minune nu se vedea de jos. Şi, pentru a materializa ceea ce le explicasem în repetate rânduri, le spuneam: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, opera lui Dumnezeu! A-ţi îndeplini însărcinarea personală cu perfecţionism, cu frumuseţe, cu fineţea acestei dantele din piatră. Înţelegeau, în faţa acestei realităţi care ne pătrundea prin ochi, că toate acestea erau rugăciune, un dialog frumos cu Domnul. Cei care îşi cheltuiseră energia în această muncă ştiau foarte bine că, de pe străzile oraşului, nimeni nu le va aprecia efortul: era doar pentru Dumnezeu. Înţelegi acum cum ne poate apropia de Domnul vocaţia profesională? Fă şi tu la fel ca acei cioplitori în piatră, iar munca ta va fi, de asemenea, operatio Dei, o lucrare omenească cu profunzimi şi finisaje divine.