Lista numerelor

Ce contează că ne împiedicăm, dacă în durerea căderii găsim energia care ne ridică din nou şi ne impulsionează să mergem mai departe cu reînnoit avânt? Să nu uitaţi că sfânt nu este cel care nu cade, ci cel care se ridică mereu, cu umilinţă şi cu sfântă încăpăţânare. Dacă în cartea Înţelepciunii se spune că dreptul cade de şapte ori pe zi¹⁰, tu şi eu – biete creaturi – nu trebuie să ne mirăm, nici să ne descurajăm în faţa propriilor mizerii personale, în faţa şovăielilor noastre, pentru că vom continua să mergem înainte, dacă ne căutăm forţa în acela care ne-a promis: Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, iar eu vă voi uşura¹¹. Mulţumesc, Doamne, quia tu es, Deus, fortitudo mea¹², pentru că ai fost mereu tu, şi doar tu, Dumnezeul meu, puterea mea, refugiul meu, sprijinul meu.

Dacă vrei cu adevărat să progresezi în viaţa ta interioară, fii umil. Caută constant, cu încredere, ajutorul Domnului şi al Maicii sale binecuvântate, care este şi mama ta. Cu seninătate, liniştit, oricât de mult doare rana încă necicatrizată de la ultima ta căzătură, îmbrăţişează din nou crucea şi spune: Doamne, cu ajutorul tău, voi lupta ca să nu mă opresc, voi răspunde cu fidelitate la invitaţiile tale, fără teamă de pantele abrupte, nici de aparenta monotonie a muncii obişnuite, nici de ciulinii şi de pietrişul drumului. Îmi ajunge că mă asistă milostivirea ta şi că la sfârşit voi găsi fericirea eternă, bucuria şi dragostea în vecii vecilor.

Apoi, în timpul aceluiaşi vis, acel scriitor a descoperit o a treia cale: strâmtă, plină de asperităţi şi de pante dure, ca şi a doua. Pe acolo mergeau unii, trecând prin mii de cazne, cu o atitudine solemnă şi maiestuoasă. Cu toate acestea, sfârşeau în acelaşi hău oribil spre care ducea prima cale. Este drumul pe care o iau ipocriţii, cei cărora le lipseşte rectitudinea intenţiei, cei care sunt mânaţi de un fals zel, cei care pervertesc lucrările divine amestecându-le cu egoisme temporale. Este o neghiobie să începi o lucrare dificilă cu scopul de a fi admirat; să respecţi poruncile Domnului cu un efort susţinut, dar să aspiri la o recompensă pământească. Cel care, prin exercitarea virtuţilor, pretinde beneficii omeneşti, este ca acela care vinde un obiect preţios pe mai nimic: ar putea să câştige cerul şi, în schimb, se mulţumeşte cu o preamărire efemeră... De aceea se spune că speranţele ipocriţilor sunt ca pânza de păianjen: atâta efort pentru a o ţese, iar la sfârşit o ia dintr-o suflare vântul morţii¹³.

Pietatea, filiaţia

Pietatea care se naşte din filiaţia divină este o atitudine profundă a sufletului, care sfârşeşte prin a influenţa existenţa întreagă: este prezentă în toate gândurile, în toate dorinţele, în toate sentimentele. Nu aţi observat că, în familii, copiii, fără să îşi dea seama, îi imită pe părinţii lor: le repetă gesturile, obiceiurile, sunt la fel în atâtea aspecte ale comportamentului?

La fel se întâmplă cu comportamentul unui bun fiu al lui Dumnezeu: se atinge de asemenea – fără să se ştie cum, nici pe ce drum – această îndumnezeire minunată, care ne ajută să abordăm întâmplările cu revelaţia supranaturală a credinţei; se iubesc toţi oamenii aşa cum Tatăl nostru din ceruri îi iubeşte şi – asta contează cel mai mult – se obţine o nouă vigoare în efortul nostru cotidian de a ne apropia de Dumnezeu. Nu contează mizeriile, insist, pentru că acolo sunt braţele drăgăstoase ale Tatălui nostru Dumnezeu pentru a ne ridica.

Dacă vă gândiţi, e o mare diferenţă între o căzătură a unui copil şi o căzătură a unui adult. Pentru copii, căderea, de obicei, nu are importanţă. Se împiedică atât de des! Şi dacă le curg câteva lacrimi, tatăl lor le spune: bărbaţii nu plâng. Aşa se încheie incidentul, cu strădania copilului de a-şi mulţumi tatăl.

Priviţi, în schimb, ce se întâmplă dacă îşi pierde echilibrul un bărbat adult şi ajunge să dea cu nasul de pământ. Dacă nu ar fi compasiune, ar provoca amuzament, râs. Dar lovitura poate avea consecinţe grave şi, în cazul unui vârstnic, ar putea provoca chiar o fractură nevindecabilă. În viaţa interioară, este convenabil pentru toţi să fim quasi modo geniti infantes, ca aceşti micuţi, care par din cauciuc, care se bucură chiar de căzăturile lor, pentru că imediat se ridică şi îşi continuă fuga; şi pentru că nu le lipseşte – când e nevoie – consolarea părinţilor.

Dacă încercăm să ne purtăm ca ei, căderile şi eşecurile – inevitabile – în viaţa interioară nu vor duce niciodată la amărăciune. Vom reacţiona cu durere, dar fără descurajare, şi cu un surâs care izvorăşte, ca apa curată, din bucuria condiţiei noastre de fii ai acestei dragoste, ai acestei măreţii, ai acestei înţelepciuni infinite, ai aceste milostiviri, care este Tatăl nostru. Am învăţat, în anii mei de slujire a Domnului, să fiu copil mic al lui Dumnezeu. Şi asta vă cer şi vouă: să fiţi quasi modo geniti infantes, copii care doresc cuvântul lui Dumnezeu, pâinea lui Dumnezeu, hrana lui Dumnezeu, forţa lui Dumnezeu, pentru a merge înainte ca oameni creştini.

Să fiţi foarte copii! Şi cu cât mai mult, cu atât mai bine. Vă spune experienţa acestui preot, care a trebuit să se ridice de jos de multe ori de-a lungul acestor 36 de ani – cât de lungi şi de scurţi în acelaşi timp mi se par! –, care continuă să încerce să îndeplinească o voinţă precisă a lui Dumnezeu. Un lucru m-a ajutat mereu: să continuu să fiu copil şi să mă pun tot timpul în poala mamei mele şi în inima lui Cristos, Domnul meu.

Marile căderi, cele care provoacă grave sfâşieri în suflet şi, uneori, cu rezultate aproape iremediabile, apar mereu din mândria de a ne considera mai mari, autosuficienţi. În aceste cazuri, domină în acea persoană ceva ca o incapacitate de a cere ajutor celui care l-ar putea asista; nu doar lui Dumnezeu; prietenului, preotului. Şi acel biet suflet, izolat în nefericirea lui, se scufundă în dezorientare, în rătăcire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, chiar acum, să nu permită niciodată să ne simţim satisfăcuţi, să crească mereu în noi năzuinţa ajutorului său, cuvântului său, pâinii sale, consolării sale, puterii sale: Rationabile, sine dolo lac concupiscite; cultivaţi foamea, aspiraţia de a fi ca nişte copii. Convingeţi-vă că este modul cel mai bun de a învinge mândria. Convingeţi-vă că este singurul remediu pentru ca felul nostru de a lucra să fie bun, să fie măreţ, să fie divin. Adevărat vă spun: dacă nu vă schimbaţi şi nu deveniţi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor¹⁴.

Din nou îmi vin în minte amintirile tinereţii mele. Ce dovadă de credinţă! Mi se pare că încă aud cântul liturgic, respir mireasma de tămâie, văd mii şi mii de oameni, fiecare cu lumânarea sa – care este ca un simbol al mizeriei sale –, dar cu inimă de copii: o creatură care poate nu reuşeşte să îşi înalţe ochii spre faţa tatălui său. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău¹⁵. Să reînnoim decizia fermă de a nu ne îndepărta niciodată de Dumnezeu din cauza dorinţelor pământeşti. Să creştem, cu hotărâri concrete privind comportamentul nostru, cu sete de Dumnezeu: ca nişte creaturi care îşi recunosc propria neputinţă şi îl caută, îl cheamă neîncetat pe Tatăl lor.

Dar să mă întorc la ceea ce comentam înainte: trebuie să învăţăm să fim ca nişte copii, trebuie să învăţăm să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi, pas cu pas, să le transmitem celorlalţi această mentalitate care, în slăbiciunile omeneşti, ne va da putere şi ne va întări în credinţă¹⁶, ne va face rodnici în fapte şi siguri pe drum, astfel încât, oricare ar fi genul de eroare pe care l-am putea comite, chiar şi cel mai dezgustător, să nu ezităm niciodată să reacţionăm şi să ne reîntoarcem la această cale principală a filiaţiei divine, care se termină în braţele deschise şi primitoare ale Tatălui nostru.

Cine dintre voi nu îşi aminteşte de braţele tatălui său? Poate că nu erau atât de mângâietoare, de dulci şi de delicate ca acelea ale mamei. Dar acele braţe viguroase, puternice, ne strângeau la piept cu căldură şi cu siguranţă. Doamne, mulţumesc pentru aceste braţe tari. Mulţumesc pentru aceste mâini puternice. Mulţumesc pentru această inimă duioasă şi fermă. Aproape ţi-aş fi mulţumit şi pentru erorile mele! Dar nu, nu le vrei! Totuşi le înţelegi, le găseşti scuze, le ierţi.

Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu aşteaptă să o exercităm în comportamentul faţă de el. Aceasta este o manifestare de matematică pură: să recunoaştem că suntem mai puţin decât un zero înainte de virgulă... Dar Tatăl nostru Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem; aşa cum suntem! Eu – şi nu sunt mai mult decât un biet om – vă iubesc pe fiecare aşa cum sunteţi; imaginaţi-vă cum va fi dragostea lui Dumnezeu! Dar această dragoste vrea să luptăm, să ne străduim să ne punem viaţa pe linia conştiinţei noastre, bine formate.

Castitatea este posibilă

Cu toţii avem pasiuni; toţi ne confruntăm cu aceleaşi dificultăţi, la orice vârstă. De aceea, trebuie să luptăm. Amintiţi-vă ce scria sfântul Paul: Datus est mihi stimulus carnis meae, angelus Satanae, qui me colaphizet¹⁶; Mi-a fost dat un ghimpe în trup, un trimis al Satanei, care să mă pălmuiască, pentru a nu mă semeţi.

Nu se poate duce o viaţă curată fără asistenţă divină. Dumnezeu vrea să fim umili şi să-i cerem ajutorul. Trebuie să o implori cu încredere pe Fecioară, chiar acum, în singurătatea însoţită a inimii tale, fără zgomotul cuvintelor: Mama mea, această biată inimă a mea se răzvrăteşte prosteşte... Dacă tu nu mă aperi... Şi te va ocroti ca să o păstrezi pură şi vei parcurge drumul pe care Dumnezeu te-a chemat.

Fiilor, umilinţă, umilinţă; să învăţăm să fim umili. Pentru a apăra dragostea este nevoie de prudenţă, de a veghea atent, să nu ne lăsăm dominaţi de teamă. Dintre autorii clasici de lucrări de spiritualitate, mulţi compară demonul cu un câine turbat, prins într-un lanţ: dacă nu ne apropiem, nu ne va muşca, chiar dacă latră continuu. Dacă hrăniţi în sufletul vostru umilinţa, este sigur că veţi evita ocaziile, veţi reacţiona cu curajul de a fugi; şi veţi recurge zilnic la ajutorul cerului, pentru a avansa cu elan pe această cărare a îndrăgostiţilor.

De câteva ori, am observat cum strălucesc ochii unui sportiv, în faţa obstacolelor pe care trebuie să le depăşească. Ce victorie! Priviţi cum domină aceste dificultăţi! Aşa ne contemplă Dumnezeu, Domnul nostru, care iubeşte lupta noastră: mereu vom fi învingători, pentru că nu ne neagă niciodată omnipotenţa harului său. Şi nu contează atunci că este o bătălie, pentru că el nu ne abandonează.

Este o luptă, dar nu renunţare; răspundem cu o afirmaţie plină de bucurie, cu o dăruire liberă şi veselă. Comportamentul tău nu trebuie să se limiteze la evitarea căderii, a ocaziei. Nu trebuie să se reducă în niciun fel la o negare matematică şi rece. Castitatea este o virtute şi, ca atare, trebuie să crească şi să se perfecţioneze, te-ai convins de acest lucru? Nu ajunge, insist, să te abţii, fiecare potrivit stării sale: trebuie să trăim cast, cu virtute eroică. Această atitudine presupune un act pozitiv, cu care acceptăm cu voie-bună cerinţa divină: Praebe, fili mi, cor tuum mihi et oculi tui vias meas custodiant¹⁹, dă-mi, fiule, mie inima ta, şi priveşte în larg câmpurile mele de pace.

Şi te întreb acum: cum înfrunţi această luptă? Ştii bine că lupta, dacă este dusă de la început, este deja câştigată. Îndepărtează-te imediat de pericol, când simţi primele tresăriri ale pasiunii şi chiar mai înainte. În plus, vorbeşte imediat cu cel care îţi îndrumă sufletul; mai bine înainte, dacă este posibil, pentru că, dacă vă deschideţi inima pe deplin, nu veţi fi înfrânţi. O acţiune sau alta formează un obicei, o înclinaţie, o uşurinţă. De aceea, trebuie să luptăm pentru a atinge obiceiul virtuţii, obiceiul mortificării, pentru a nu respinge iubirea iubirilor.

Meditaţi asupra sfatului sfântului Paul pentru Timotei: Te ipsum castum custodi²⁰, pentru ca de asemenea să fim mereu vigilenţi, hotărâţi să apărăm această comoară pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. De-a lungul vieţii mele, câte persoane am auzit exclamând: O, dacă m-aş fi îndreptat de la început! Şi o spuneau plini de durere şi de ruşine.