Lista numerelor

Puterea vindecătoare a propriilor slăbiciuni

Voi, ca şi mine, vă descoperiţi în fiecare zi plini de greşeli, dacă vă examinaţi cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. Când luptăm pentru a le îndepărta, cu ajutorul divin, le lipseşte importanţa decisivă şi le depăşim, chiar dacă pare că niciodată nu reuşim să le smulgem din rădăcini complet. În plus, dincolo de aceste slăbiciuni, tu vei contribui la corectarea marilor lipsuri ale altora, atâta timp cât te vei strădui să răspunzi harului lui Dumnezeu recunoscându-te la fel de slab ca ei – capabil de toate erorile şi de toate ororile –, vei fi mai înţelegător, mai delicat şi, în acelaşi timp, mai exigent, pentru ca toţi să ne hotărâm să îl iubim pe Dumnezeu din toată inima.

Creştinii, fiii lui Dumnezeu, trebuie să îi ajutăm pe ceilalţi, punând în practică cu cinste ceea ce acei ipocriţi îi şopteau cu viclenie Învăţătorului: Nu te uiţi cum arată omul¹². Altfel spus, vom respinge total favorizarea anumitor persoane – ne interesează toate sufletele! – deşi, logic, trebuie să începem prin a ne ocupa de aceia pe care, printr-o împrejurare sau alta – şi din motive pur omeneşti, în aparenţă – Dumnezeu i-a adus alături de noi.

Una dintre primele sale manifestări se concretizează în iniţierea sufletului pe căile umilinţei. Când sincer ne considerăm un nimic; când înţelegem că, fără ajutorul divin, cea mai slabă şi mai lâncedă dintre creaturi ar fi mai bună decât noi; când ne vedem capabili de toate erorile şi de toate ororile; când ne ştim păcătoşi, deşi luptăm cu sârguinţă să ne îndepărtăm de atâta lipsă de fidelitate, cum o să gândim rău despre ceilalţi? Cum s-ar putea hrăni în suflet fanatismul, intoleranţa, îngâmfarea?

Umilinţa ne poartă, ca şi cum ne-ar duce de mână, spre această formă de a-l trata pe aproapele care este cea mai bună: cea de a-i înţelege pe toţi, de a convieţui cu toţi, de a-i scuza pe toţi; de a nu crea diviziuni, nici bariere; de a ne comporta – mereu! – ca instrumente ale unităţii. Nu zadarnic există în adâncul omului o aspiraţie spre pace, spre unitate cu semenii săi, spre respectul reciproc al drepturilor persoanei, astfel încât această grijă să se transforme în fraternitate. Reflectă o urmă a ceea ce este mai valoros în condiţia noastră umană: dacă toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, fraternitatea nu se reduce la un subiect, nici nu pare un ideal iluzoriu: apare ca un obiectiv dificil, dar real.

În faţa tuturor cinicilor, a scepticilor, a celor lipsiţi de dragoste, a celor care au transformat propria lor laşitate într-o mentalitate, noi, creştinii, trebuie să demonstrăm că această iubire este posibilă. Poate sunt multe dificultăţi dacă ne comportăm astfel, pentru că omul a fost creat liber şi ţine de el să se revolte inutil şi cu amărăciune împotriva lui Dumnezeu: dar este posibil şi este real, pentru că acest comportament se naşte în mod necesar ca o consecinţă a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii pentru Dumnezeu. Dacă tu şi eu vrem, Isus Cristos de asemenea vrea. Atunci vom înţelege cu toată profunzimea şi fecunditatea durerea, sacrificiul şi dăruirea necondiţionată în convieţuirea zilnică.

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.

Să-i cerem acum Domnului, pentru a încheia acest timp de conversaţie cu el, să ne acorde harul de a repeta împreună cu sfântul Paul că în toate acestea ieşim mai mult decât biruitori, datorită aceluia care ne-a iubit. Da, eu sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus, Domnul nostru³⁷.

Această iubire o cântă, de asemenea, scriptura, cu cuvinte înflăcărate: Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea să o înece³⁸. Această iubire a umplut mereu inima sfintei Maria, până la a o îmbogăţi cu profunzimi de mamă pentru întreaga omenire. În sfânta Fecioară, dragostea pentru Dumnezeu se confundă de asemenea cu grija pentru toţi fiii. Probabil că a suferit mult inima sa dulce, atentă şi la cele mai mici detalii – nu mai au vin³⁹–, privind acele cruzimi colective, la acele lovituri din partea călăilor care au fost patimile şi moartea lui Cristos. Dar Maria nu vorbeşte. La fel ca şi Fiul său, iubeşte, tace şi iartă. Aceasta este puterea dragostei.