Lista numerelor

În primii ani ai deceniului 1940, mergeam mult prin Valencia. Nu aveam pe atunci niciun mijloc omenesc şi, cu aceia care – ca şi voi acum – se reuneau cu acest biet preot, ne rugam pe unde puteam, în unele seri pe o plajă solitară. Ca primii prieteni ai Învăţătorului, îţi aminteşti? Scrie sfântul Luca despre faptul că, plecând din Tir cu Paul, pe drumul spre Ierusalim, ne-au însoţit toţi, cu soţiile şi copiii, până afară din cetate. Am îngenuncheat pe mal şi ne-am rugat¹⁹.

Într-o zi, la ultima oră a serii, în timpul unuia dintre acele minunate apusuri de soare, am văzut că s-a apropiat o barcă de ţărm şi au sărit din ea nişte bărbaţi bruneţi, puternici ca stâncile, uzi, cu pieptul gol, atât de arşi de soare încât păreau din bronz. Au început să scoată din apă plasa plină cu peşti strălucitori ca argintul, care era prinsă de barcă. Trăgeau cu multă vigoare, cu picioarele afundate în nisip, cu o forţă remarcabilă. Deodată a venit un copil, şi el foarte brunet, s-a apropiat de frânghie, a prins-o cu mânuţele lui şi a început să tragă cu evidentă stângăcie. Acei pescari grosolani, fără pic de delicateţe, probabil că au simţit o tresărire în inimă şi l-au lăsat pe micuţ să-i ajute; nu l-au alungat, deşi mai mult îi încurca.

M-am gândit la voi şi la mine; la voi, pe care încă nu vă cunoşteam, şi la mine; la acest tras de frânghie în fiecare zi, în atâtea lucruri. Dacă ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, Domnul nostru, ca acest micuţ, convinşi de slăbiciunea noastră, dar dispuşi să-i urmăm planurile, vom atinge mai uşor ţinta: vom trage plasa până la mal, plină de roade, pentru că acolo unde lipsesc forţele noastre ajunge puterea lui Dumnezeu.

Roadele umilinţei

Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult umileşte-te şi vei afla har în faţa Domnului²³. Dacă suntem umili, Dumnezeu nu ne va abandona niciodată. El umileşte trufia celui mândru, dar îi salvează pe umili. El îl eliberează pe inocent, care prin puritatea mâinilor sale va fi răscumpărat²⁴. Infinita milostivire a Domnului nu întârzie să vină în ajutorul celui care o cheamă cu umilinţă. Şi atunci acţionează ca acela care este: ca Dumnezeu Atotputernic. Deşi sunt multe pericole, deşi sufletul pare hăituit, deşi este înconjurat din toate părţile de inamicii salvării sale, nu va pieri. Şi aceasta nu este doar tradiţie din alte timpuri: continuă să se întâmple şi acum.

Trebuie să dobândim măsura divină a lucrurilor, fără să pierdem niciodată punctul de vedere supranatural şi contând pe faptul că Isus se foloseşte de asemenea de mizeriile noastre pentru ca gloria lui să strălucească. De aceea, când simţiţi şerpuind în conştiinţa voastră amorul propriu, oboseala, descurajarea, greutatea pasiunilor, reacţionaţi cu promptitudine şi ascultaţi-l pe Învăţător, fără să vă neliniştiţi şi mai mult în faţa tristei realităţi a ceea ce fiecare suntem; pentru că, atâta timp cât trăim, ne vor însoţi mereu slăbiciunile personale.

Acesta este drumul creştinului. De aceea, este necesar să invocăm fără odihnă, cu o credinţă impetuoasă şi umilă: Doamne, nu te încrede în mine. Eu, da, am încredere în tine. Şi, simţind în sufletul nostru dragostea, compasiunea, duioşia cu care Isus Cristos ne priveşte, pentru că el nu ne abandonează, vom înţelege în toată profunzimea lor cuvintele apostolului: Virtus in infirmitate perficitur⁹; cu credinţă în Domnul, în pofida mizeriilor noastre – mai bine spus, cu mizeriile noastre –, îi vom fi credincioşi Tatălui nostru Dumnezeu; va străluci puterea divină, susţinându-ne în slăbiciunea noastră.

Credinţă şi umilinţă

Acum sfântul Matei este cel care ne povesteşte o situaţie mişcătoare. Dar iată că o femeie, care de doisprezece ani suferea de o curgere de sânge, se apropie pe dindărăt şi atinse marginea hainei lui¹⁹. Câtă umilinţă! Căci îşi zicea: Doar haina lui să o ating şi voi fi vindecată²⁰. Niciodată nu lipsesc bolnavi care imploră, ca Bartimeu, cu o credinţă mare, care nu au nicio reţinere să strige. Dar priviţi cum, în drumul lui Cristos, nu sunt două suflete la fel. Mare este, de asemenea, credinţa acestei femei, şi ea nu strigă: se apropie fără ca nimeni să o observe. Îi ajunge să atingă o bucăţică din haina lui Isus, pentru că este sigură că va fi vindecată. Abia îl atinsese, când Domnul nostru se întoarce şi o priveşte. Ştie deja ce se întâmplă în interiorul acelei inimi; a observat siguranţa ei: Ai încredere, fiică; credinţa ta te-a mântuit²¹.

I-a atins delicat marginea mantiei, s-a apropiat cu credinţă, a crezut şi a ştiut că a fost vindecată... La fel şi noi, dacă vrem să fim salvaţi, să atingem cu credinţă haina lui Cristos²². Te-ai convins cum trebuie să fie credinţa noastră? Umilă. Cine eşti tu, cine sunt eu, ca să merităm această chemare a lui Cristos? Cine suntem, ca să fim atât de aproape de el? La fel ca acea biată femeie din mulţime, ne-a oferit o ocazie. Şi nu pentru a atinge o bucăţică din haina lui, sau un moment marginea mantiei, tivul. Îl avem pe el. Ni s-a încredinţat în totalitate, cu trupul său, cu sângele său, cu sufletul său şi cu divinitatea sa. Îl mâncăm în fiecare zi, vorbim intim cu el, cum se vorbeşte cu tata, cum se vorbeşte cu dragostea. Şi acesta este adevărul. Nu este imaginaţie.