Lista numerelor

Sinceritate şi dreptate

Virtuţile omeneşti cer de la noi un efort continuu, pentru că nu este uşor să rămâi de-a lungul timpului credincios în faţa situaţiilor care par să pună în pericol propria siguranţă. Să ne uităm la faţeta curată a sincerităţii: a căzut oare în desuetudine? A triumfat definitiv comportamentul care acceptă compromisul, îndulcitul pilulei şi ridicarea pietrei? Oamenii se tem de adevăr. De aceea, se recurge la un expedient meschin: se afirmă că nimeni nu trăieşte şi nu spune adevărul, că toţi recurg la prefăcătorie şi la minciună.

Din fericire, nu este aşa. Există multe persoane – creştini şi necreştini – hotărâte să-şi sacrifice succesele şi faima în favoarea adevărului, care nu se agită, alergând continuu, pentru un loc mai călduţ sub soare. Sunt aceiaşi oameni care, pentru că iubesc sinceritatea, ştiu să se corecteze când descoperă că s-au înşelat. Nu se corectează cel care începe minţind, cel care a transformat adevărul doar într-un cuvânt răsunător pentru a-şi ascunde abdicările de la principii, slăbiciunile.

Dacă suntem sinceri, vom fi drepţi. Nu voi obosi niciodată să vorbesc despre dreptate, dar aici putem schiţa doar câteva trăsături, fără să pierdem din vedere care este finalitatea tuturor acestor reflecţii: edificarea unei vieţi interioare reale şi autentice pe temeliile profunde ale virtuţilor omeneşti. Dreptatea înseamnă a da fiecăruia ceea ce este al său; dar eu aş adăuga că asta nu ajunge. Oricât de mult ar merita cineva, trebuie să i se dea mai mult, pentru că fiecare suflet este o capodoperă a lui Dumnezeu.

Cea mai bună caritate constă în depăşirea cu generozitate a dreptăţii; caritate care de obicei trece neobservată, dar care este fecundă în cer şi pe pământ. Este o greşeală să ne gândim că expresiile cale de mijloc sau măsură justă, ca o caracteristică a virtuţilor morale, înseamnă mediocritate: ceva de genul jumătate din ceea ce se poate realiza. Această medie între exces şi lipsă este o culme, un punct de apogeu: cel mai bun pe care prudenţa îl arată. Pe de altă parte, pentru virtuţile teologale nu se admite echilibrul: nu se poate crede, spera sau iubi prea mult. Iar această dragoste fără limite faţă de Dumnezeu se revarsă asupra celor care ne înconjoară, într-o abundenţă de generozitate, de înţelegere, de caritate.

Naturaleţea şi simplitatea sunt două minunate virtuţi omeneşti, care îl fac pe om capabil să primească mesajul lui Cristos. Şi, dimpotrivă, tot ce este încâlcit, complicat, învârtitul în jurul propriei persoane, construieşte un zid care ne împiedică frecvent să auzim glasul Domnului. Amintiţi-vă ce le-a spus în faţă Cristos fariseilor: au intrat într-o lume pe dos, care cere să se plătească zeciuială pentru izmă, mărar şi pentru chimen, abandonând obligaţiile esenţiale ale legii, ale dreptăţii şi ale credinţei; se străduiesc să strecoare tot ceea ce beau, ca să nu treacă nici măcar un ţânţar, dar înghit o cămilă²¹.

Nu. Nici viaţa omenească nobilă a aceluia care – fără a fi vina lui – nu îl cunoaşte pe Isus Cristos, nici viaţa creştinului nu trebuie să fie ciudate, stranii. Aceste virtuţi omeneşti, pe care le privim astăzi, duc toate la aceeaşi concluzie. Este om adevărat cel care îndrăzneşte să fie onest, leal, sincer, puternic, cumpătat, generos, senin, drept, harnic, răbdător. A te comporta astfel poate fi dificil, dar niciodată ciudat. Dacă unii se miră, ar putea fi pentru că privesc lucrurile cu ochi tulburi, umbriţi de o secretă laşitate. E o lipsă de forţă.