Lista numerelor

Dacă suntem sinceri, vom fi drepţi. Nu voi obosi niciodată să vorbesc despre dreptate, dar aici putem schiţa doar câteva trăsături, fără să pierdem din vedere care este finalitatea tuturor acestor reflecţii: edificarea unei vieţi interioare reale şi autentice pe temeliile profunde ale virtuţilor omeneşti. Dreptatea înseamnă a da fiecăruia ceea ce este al său; dar eu aş adăuga că asta nu ajunge. Oricât de mult ar merita cineva, trebuie să i se dea mai mult, pentru că fiecare suflet este o capodoperă a lui Dumnezeu.

Cea mai bună caritate constă în depăşirea cu generozitate a dreptăţii; caritate care de obicei trece neobservată, dar care este fecundă în cer şi pe pământ. Este o greşeală să ne gândim că expresiile cale de mijloc sau măsură justă, ca o caracteristică a virtuţilor morale, înseamnă mediocritate: ceva de genul jumătate din ceea ce se poate realiza. Această medie între exces şi lipsă este o culme, un punct de apogeu: cel mai bun pe care prudenţa îl arată. Pe de altă parte, pentru virtuţile teologale nu se admite echilibrul: nu se poate crede, spera sau iubi prea mult. Iar această dragoste fără limite faţă de Dumnezeu se revarsă asupra celor care ne înconjoară, într-o abundenţă de generozitate, de înţelegere, de caritate.

Nu vă ascund că, atunci când trebuie să corectez sau să iau o decizie care va produce durere, sufăr înainte, în timp ce acţionez şi după aceea; şi nu sunt un sentimental. Mă consolează gândul că doar animalele nu plâng: plângem noi, oamenii, fiii lui Dumnezeu. Înţeleg că în anumite momente şi vouă o să vă fie greu, dacă vă străduiţi să duceţi până la capăt cu fidelitate datoria voastră. Nu uitaţi că este mai comod – dar este o abatere – să evitaţi cu orice preţ suferinţa, cu scuza de a nu-l supăra pe celălalt: frecvent, în această inhibiţie se ascunde o ruşinoasă fugă de durerea proprie, pentru că de obicei nu este plăcut să faci o atenţionare serioasă. Fiii mei, amintiţi-vă că infernul este plin de guri închise.

Mă ascultă acum câţiva medici. Iertaţi-mi îndrăzneala dacă iau un exemplu din medicină; poate îmi va scăpa vreo aberaţie, dar comparaţia ascetică funcţionează. Pentru a vindeca o rană, mai întâi se curăţă bine, şi în jur, chiar la distanţă destul de mare. Ştie foarte bine chirurgul că doare; dar, dacă omite această operaţiune, va durea şi mai mult, după aceea. În plus, se dă imediat cu dezinfectant: ustură – pişcă, se spune pe meleagurile mele –, mortifică, şi nu mai există alt remediu decât acesta pentru ca rana să nu se infecteze.

Dacă pentru sănătatea corporală este evident că trebuie să se folosească aceste mijloace, chiar dacă este vorba despre zgârieturi neînsemnate, în lucrurile mari ale sănătăţii sufletului – în punctele nevralgice ale vieţii unui om –, gândiţi-vă cum va trebui spălat, cum va trebui făcută o incizie, cum va trebui şlefuit, cum va trebui dezinfectat, cum va trebui să suferim! Prudenţa ne cere să intervenim astfel şi să nu evităm datoria, pentru că ocolirea ei ar demonstra o lipsă de consideraţie, şi inclusiv un atentat grav împotriva dreptăţii şi împotriva tăriei.

Fiţi convinşi că un creştin, dacă într-adevăr pretinde că acţionează corect, cu faţa spre Dumnezeu şi spre oameni, are nevoie de toate virtuţile, cel puţin în potenţial. Părinte, mă veţi întreba, şi cum rămâne cu slăbiciunile mele? Vă voi răspunde: oare nu vindecă medicul care este bolnav, chiar şi când suferinţa care îl chinuieşte este cronică? Îl împiedică boala să le prescrie altor bolnavi reţeta potrivită? Sigur că nu: pentru a vindeca, îi este suficient să aibă ştiinţa potrivită şi să o pună în practică, cu acelaşi interes cu care combate propria suferinţă.

Puterea vindecătoare a propriilor slăbiciuni

Voi, ca şi mine, vă descoperiţi în fiecare zi plini de greşeli, dacă vă examinaţi cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. Când luptăm pentru a le îndepărta, cu ajutorul divin, le lipseşte importanţa decisivă şi le depăşim, chiar dacă pare că niciodată nu reuşim să le smulgem din rădăcini complet. În plus, dincolo de aceste slăbiciuni, tu vei contribui la corectarea marilor lipsuri ale altora, atâta timp cât te vei strădui să răspunzi harului lui Dumnezeu recunoscându-te la fel de slab ca ei – capabil de toate erorile şi de toate ororile –, vei fi mai înţelegător, mai delicat şi, în acelaşi timp, mai exigent, pentru ca toţi să ne hotărâm să îl iubim pe Dumnezeu din toată inima.

Creştinii, fiii lui Dumnezeu, trebuie să îi ajutăm pe ceilalţi, punând în practică cu cinste ceea ce acei ipocriţi îi şopteau cu viclenie Învăţătorului: Nu te uiţi cum arată omul¹². Altfel spus, vom respinge total favorizarea anumitor persoane – ne interesează toate sufletele! – deşi, logic, trebuie să începem prin a ne ocupa de aceia pe care, printr-o împrejurare sau alta – şi din motive pur omeneşti, în aparenţă – Dumnezeu i-a adus alături de noi.

Împrejurările în care se afla acel slujitor din parabolă, dator cu zece mii de talanţi²⁶, reflectă bine situaţia noastră în faţa lui Dumnezeu: nici noi nu avem cu ce să plătim datoria imensă pe care am contractat-o prin atâta bunătate divină, şi pe care am mărit-o din cauza păcatelor noastre personale. Chiar dacă luptăm vitejeşte, nu vom reuşi să înapoiem echitabil multul pe care Domnul ni l-a iertat. Dar neputinţa omenească este suplinită cu vârf şi îndesat de milostivirea divină. El se poate considera satisfăcut, şi ne poate ierta de datorie, pur şi simplu că este bun, că în veac este mila lui²⁷.

Parabola – v-o amintiţi bine – se termină cu o a doua parte, care este ca un contrapunct al precedentei. Acel slujitor, care abia fusese iertat de o datorie enormă, nu se milostiveşte de un coleg, care avea o biată datorie de o sută de dinari. Aici se arată clar meschinăria inimii sale. La modul strict vorbind, nimeni nu îi neagă dreptul de a cere ceea ce este al său; cu toate acestea, ceva se revoltă în noi şi ne sugerează că această atitudine intolerantă se îndepărtează de adevărata dreptate: nu este drept ca o persoană care, cu un moment înainte, primise un tratament de favoare şi de înţelegere, să nu reacţioneze cel puţin cu răbdare faţă de un datornic al său. Iată că dreptatea nu se manifestă exclusiv prin respectarea exactă a drepturilor şi a îndatoririlor, ca în problemele de aritmetică, rezolvate prin adunări şi scăderi.

Virtutea creştină este mai ambiţioasă: ne impulsionează să ne arătăm recunoscători, afabili, generoşi; să ne comportăm ca prieteni loiali şi onorabili, atât în vremurile bune, cât şi la necaz; să îndeplinim legile şi să respectăm autorităţile legitime; să facem rectificări cu bucurie, când observăm că ne-am înşelat când am înfruntat vreo problemă. Mai ales, dacă suntem drepţi, ne îndeplinim obligaţiile noastre profesionale, familiale, sociale..., fără zarvă, nici laude, muncind cu râvnă şi exercitându-ne drepturile, care sunt şi îndatoriri.

Nu cred în dreptatea leneşilor, întrucât, cu al lor dolce far niente – cum se spune în iubita mea Italie – le lipseşte, uneori într-o manieră gravă, cel mai fundamental dintre principiile echităţii: cel al muncii. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu a creat omul ut operaretur²⁸, ca să muncească, iar ceilalţi – familia şi naţiunea noastră, omenirea întreagă – depind şi de eficienţa muncii noastre. Fiilor, ce puţin ştiu despre dreptate cei care o reduc la o simplă distribuire de bunuri materiale!

Justiţie şi caritate

Citiţi Sfânta Scriptură. Meditaţi asupra uneia dintre scenele din viaţa Domnului, asupra învăţăturilor sale. Gândiţi-vă în special la sfaturile şi la atenţionările cu care pregătea acea mână de oameni care aveau să fie apostolii săi, mesagerii săi, de la un capăt al pământului la altul. Care este linia principală care le marchează? Nu este porunca nouă a carităţii? A fost cu dragoste modul în care şi-au deschis drum în acea lume păgână şi coruptă.

Fiţi convinşi că numai cu dreptatea nu veţi rezolva niciodată marile probleme ale omenirii. Când se face dreptate rece, nu vă miraţi dacă oamenii sunt răniţi: cere mult mai mult demnitatea omului, care este fiu al lui Dumnezeu. Caritatea trebuie să meargă înăuntru şi alături, pentru că îndulceşte totul, îndumnezeieşte: Dumnezeu este dragoste³³. Trebuie să fim mânaţi mereu de dragostea pentru Dumnezeu, care face mai uşor să îl iubim pe aproapele, şi purifică şi înalţă iubirile pământeşti.

Pentru a ajunge de la stricta dreptate la abundenţa de caritate este un întreg traseu de parcurs. Şi nu sunt mulţi cei care perseverează până la sfârşit. Unii se mulţumesc să se apropie de prag: fac abstracţie de dreptate şi se limitează la puţină bunăvoinţă, pe care o califică drept caritate, fără să-şi dea seama că aceasta presupune o mică parte din ceea ce sunt obligaţi să facă. Şi se arată la fel de satisfăcuţi de ei înşişi ca fariseul care credea că îndeplineşte cu asupra de măsură legea pentru că postea două zile pe săptămână şi plătea zeciuiala din tot ce avea³⁴.

Caritatea, care este ca o generoasă exagerare a dreptăţii, cere în primul rând îndeplinirea datoriei: se începe cu ce este drept; se continuă cu ce este mai echitabil...; dar pentru a iubi se cere multă fineţe, multă delicateţe, mult respect, multă amabilitate: într-un cuvânt, urmarea acelui sfat al apostolului: Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³⁵. Atunci da: trăim pe deplin caritatea, îndeplinim porunca lui Isus.

Pentru mine, nu există exemplu mai clar al acestei uniuni practice a dreptăţii cu caritatea, decât comportamentul mamelor. Îi iubesc cu aceeaşi duioşie pe toţi copiii, şi tocmai această dragoste le face să îi trateze diferit – cu o dreptate inegală –, pentru că fiecare este diferit de ceilalţi. Prin urmare, şi cu semenii noştri, caritatea perfecţionează şi completează dreptatea, pentru că ne face să ne comportăm într-un mod inegal cu cei neegali, adaptându-ne la împrejurările concrete în care se găsesc aceştia, cu scopul de a transmite bucurie celui care este trist, ştiinţă celui căruia îi lipseşte formarea, afecţiune celui care se simte singur... Dreptatea stabileşte să i se dea fiecăruia ce este al său, ceea ce nu echivalează cu a da tuturor acelaşi lucru. Egalitarismul utopic este izvorul celor mai mari nedreptăţi.

Pentru a acţiona mereu astfel, ca aceste mame bune, trebuie să uităm de noi înşine, să nu aspirăm la altă mărire decât aceea de a-i sluji pe ceilalţi, ca Isus Cristos, care a predicat: Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci să slujească³⁶. Acest lucru presupune hotărârea de a supune propria voinţă modelului divin, de a lucra pentru toţi, de a lupta pentru fericirea eternă şi bunăstarea celorlalţi. Nu ştiu un drum mai bun pentru a fi drept decât cel al unei vieţi de dăruire şi de slujire.

Poate vreunul crede că sunt un naiv. Nu îmi pasă. Chiar dacă m-ar califica astfel, pentru că încă mai cred în caritate, vă asigur că voi crede mereu! Şi, atâta timp cât el îmi dăruieşte viaţă, voi continua să mă preocup – ca preot al lui Cristos – să fie unitate şi pace între cei care, pentru că sunt fii ai aceluiaşi Tată Dumnezeu, sunt fraţi; ca omenirea să se înţeleagă; ca toţi să împărtăşească acelaşi ideal: cel al credinţei!

Să ne adresăm Fecioarei Maria, Fecioara prudentă şi credincioasă, sfântului Iosif, soţul său, model desăvârşit al omului drept³⁷. Ei, care au trăit în prezenţa lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, virtuţile pe care le-am contemplat, ne vor aduce harul ca acestea să fie ferm ancorate în sufletul nostru, pentru ca noi să ne hotărâm să ne comportăm în orice moment ca discipoli buni ai Învăţătorului: prudenţi, drepţi, plini de caritate.

Manifestări ale iubirii

Îmi place să iau aminte asupra unor cuvinte pe care Duhul Sfânt ni le comunică prin gura profetului Isaia: Discite benefacere²⁴; Învăţaţi să faceţi binele. Obişnuiesc să aplic acest sfat la diferitele aspecte ale luptei noastre interioare, pentru că viaţa creştină niciodată nu trebuie să se dea bătută, întrucât creşterea în virtuţi vine ca o consecinţă a unei strădanii efective şi cotidiene.

În orice muncă din societate, cum învăţăm? Mai întâi, examinăm scopul dorit şi mijloacele pentru a-l atinge. Apoi, perseverăm în folosirea acestor mijloace, încă o dată şi încă o dată, până la crearea unui obicei, bine înrădăcinat şi ferm. În momentul în care învăţăm ceva, descoperim alte lucruri pe care le ignoraserăm şi care constituie un stimulent pentru a continua această muncă fără a spune niciodată: gata!

Caritatea faţă de aproapele este o manifestare a iubirii faţă de Dumnezeu. De aceea, străduindu-ne să ne îmbunătăţim în această virtute, nu ne putem fixa vreo limită. Cu Domnul, singura măsură este să iubim fără măsură. Pe de o parte, pentru că niciodată nu vom reuşi să mulţumim destul pentru ceea ce el a făcut pentru noi; pe de altă parte, pentru că însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile sale se revelează astfel: în exces, fără calcule, fără graniţe.

Pe toţi cei care suntem dispuşi să îi deschidem urechile sufletului, Isus Cristos ne învaţă în Predica de pe Munte porunca divină a carităţii. Şi, în încheiere, ca rezumat, explică: Iubiţi mai curând duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să vă aşteptaţi la nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, căci el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi. Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este²⁵.

Milostivirea nu se limitează la o simplă atitudine de compasiune: mila se identifică cu supraabundenţa carităţii care, în acelaşi timp, atrage după sine supraabundenţa de dreptate. Mila înseamnă a-ţi menţine inima carne vie, umană şi cuprinsă în mod divin de o iubire puternică, plină de spirit de sacrificiu, generoasă. Iată ce spune sfântul Paul în elogiul său pentru această virtute: Dragostea este răbdătoare; dragostea este binevoitoare; nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene; nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, nu se supără, nu ţine socoteală de rău; nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea toate le acoperă, toate le crede; toate le nădăjduieşte, toate le îndură²⁶.

De aceea, vă repet, cu sfântul Paul: Chiar de aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să strămut munţii, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în pomeni, şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic³⁰.

În faţa acestor cuvinte ale apostolului neamurilor, nu lipsesc cei asemenea acelor discipoli ai lui Cristos care, atunci când Domnul nostru le-a vestit sacramentul trupului şi sângelui său, au comentat: Acest cuvânt e tare. Cine poate să-l asculte³¹? E tare, da. Întrucât caritatea pe care o descrie apostolul nu se limitează la filantropie, la umanism sau la compasiunea logică în faţa suferinţei altuia: presupune exercitarea virtuţii teologale a iubirii pentru Dumnezeu şi a iubirii pentru ceilalţi prin Dumnezeu. Dragostea nicicând nu încetează. Fie profeţiile se vor spulbera; fie limbile vor amuţi; fie ştiinţa va dispărea... În prezent durează aceste trei virtuţi: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar cea mai presus dintre ele este dragostea³².

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.