Nu vă ascund că, atunci când trebuie să corectez sau să iau o decizie care va produce durere, sufăr înainte, în timp ce acţionez şi după aceea; şi nu sunt un sentimental. Mă consolează gândul că doar animalele nu plâng: plângem noi, oamenii, fiii lui Dumnezeu. Înţeleg că în anumite momente şi vouă o să vă fie greu, dacă vă străduiţi să duceţi până la capăt cu fidelitate datoria voastră. Nu uitaţi că este mai comod – dar este o abatere – să evitaţi cu orice preţ suferinţa, cu scuza de a nu-l supăra pe celălalt: frecvent, în această inhibiţie se ascunde o ruşinoasă fugă de durerea proprie, pentru că de obicei nu este plăcut să faci o atenţionare serioasă. Fiii mei, amintiţi-vă că infernul este plin de guri închise.

Mă ascultă acum câţiva medici. Iertaţi-mi îndrăzneala dacă iau un exemplu din medicină; poate îmi va scăpa vreo aberaţie, dar comparaţia ascetică funcţionează. Pentru a vindeca o rană, mai întâi se curăţă bine, şi în jur, chiar la distanţă destul de mare. Ştie foarte bine chirurgul că doare; dar, dacă omite această operaţiune, va durea şi mai mult, după aceea. În plus, se dă imediat cu dezinfectant: ustură – pişcă, se spune pe meleagurile mele –, mortifică, şi nu mai există alt remediu decât acesta pentru ca rana să nu se infecteze.

Dacă pentru sănătatea corporală este evident că trebuie să se folosească aceste mijloace, chiar dacă este vorba despre zgârieturi neînsemnate, în lucrurile mari ale sănătăţii sufletului – în punctele nevralgice ale vieţii unui om –, gândiţi-vă cum va trebui spălat, cum va trebui făcută o incizie, cum va trebui şlefuit, cum va trebui dezinfectat, cum va trebui să suferim! Prudenţa ne cere să intervenim astfel şi să nu evităm datoria, pentru că ocolirea ei ar demonstra o lipsă de consideraţie, şi inclusiv un atentat grav împotriva dreptăţii şi împotriva tăriei.

Fiţi convinşi că un creştin, dacă într-adevăr pretinde că acţionează corect, cu faţa spre Dumnezeu şi spre oameni, are nevoie de toate virtuţile, cel puţin în potenţial. Părinte, mă veţi întreba, şi cum rămâne cu slăbiciunile mele? Vă voi răspunde: oare nu vindecă medicul care este bolnav, chiar şi când suferinţa care îl chinuieşte este cronică? Îl împiedică boala să le prescrie altor bolnavi reţeta potrivită? Sigur că nu: pentru a vindeca, îi este suficient să aibă ştiinţa potrivită şi să o pună în practică, cu acelaşi interes cu care combate propria suferinţă.