Lista numerelor

De multe ori v-am amintit acea scenă mişcătoare pe care ne-o relatează evanghelia: Isus este în corabia lui Petru, de unde le-a vorbit oamenilor. Această mulţime care îl urma i-a aprins întreaga dorinţă arzătoare de a ajuta suflete care îi consumă inima, iar Învăţătorul divin vrea ca discipolii săi să participe de acum la această strădanie. După ce le spune să se avânte în largul mării – Duc in altum¹!–, îi sugerează lui Petru să arunce plasele pentru a pescui.

Nu mă voi opri acum asupra detaliilor, atât de pline de învăţăminte, ale acestor momente. Aş dori să analizăm reacţia apostolului Petru, la vederea miracolului: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos²! Un adevăr – nu mă îndoiesc – care se potriveşte perfect situaţiei personale a tuturor. Cu toate acestea, vă asigur că, întâlnind de-a lungul vieţii mele atâtea minuni ale harului, făcute prin intermediul mâinilor omeneşti, mă simt înclinat, cu fiecare zi mai înclinat, să strig: Doamne, nu pleca de la mine, pentru că fără tine nu pot face nimic bun.

Înţeleg foarte bine, tocmai de aceea, acele cuvinte ale episcopului de Hippona, care sună ca un cântec minunat al libertăţii: Dumnezeu, care te-a creat fără tine, nu te va salva fără tine³, pentru că ne mişcăm mereu, fiecare dintre noi, tu, eu, cu posibilitatea – tristă – de a ne ridica împotriva lui Dumnezeu, de a-l respinge – poate prin comportamentul nostru – sau de a exclama: Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi⁴.

A alege viaţa

Cu recunoştinţă, pentru că percepem fericirea la care am fost chemaţi, am aflat că toate creaturile au fost scoase din nimic de Dumnezeu şi sunt pentru Dumnezeu: creaturile raţionale, oamenii, cu toate că atât de des ne pierdem raţiunea; şi cele iraţionale, care cutreieră pe suprafaţa pământului, sau trăiesc în adâncurile lumii, sau traversează albastrul cerului, unele aproape ajungând să se holbeze la soare. Dar, în mijlocul acestei miraculoase diversităţi, doar noi, oamenii – nu vorbesc aici despre îngeri –, ne unim cu Creatorul prin exercitarea propriei noastre libertăţi: putem să-i oferim sau să-i negăm Domnului gloria care îi revine ca autor a tot ceea ce există.

Această posibilitate compune clar-obscurul libertăţii umane. Domnul ne invită, ne impulsionează – pentru că ne iubeşte din adâncul inimii sale! – să alegem binele. Iată, ţi-am pus azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul, căci ţi-am poruncit azi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile lui şi să păzeşti poruncile lui, legile lui şi rânduielile lui, ca să trăieşti... Alege deci viaţa, ca să trăieşti⁵.

Vrei să te gândeşti – eu, de asemenea, îmi fac examenul de conştiinţă – dacă îţi menţii de neclintit şi fermă alegerea vieţii? Dacă auzind această voce a lui Dumnezeu, atât de plină de bunătate, care te stimulează la sfinţenie, răspunzi liber „da”? Să ne întoarcem privirea la Isus al nostru, când vorbea oamenilor în oraşele şi pe câmpurile din Palestina. Nu doreşte să se impună. Dacă vrei să fii desăvârşit⁶..., îi spune tânărului bogat. Acel băiat a respins sugestia, şi spune evanghelia că abiit tristis⁷, a plecat întristat. De aceea, odată, l-am numit pasărea tristă: a pierdut bucuria pentru că nu şi-a încredinţat libertatea lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă acum la momentul sublim în care arhanghelul Gabriel îi vesteşte sfintei Maria planul Celui Preaînalt. Mama noastră ascultă şi întreabă, pentru a înţelege mai bine ceea ce Domnul îi cere; apoi, răspunsul ferm: Fiat⁸! – Fie mie după cuvântul tău! –, rodul celei mai bune libertăţi: aceea de a se decide pentru Dumnezeu.

În toate misterele credinţei noastre catolice se înalţă acest cântec al libertăţii. Preasfânta Treime scoate din nimic lumea şi omul, într-o revărsare liberă de dragoste. Cuvântul a coborât din cer şi a îmbrăcat carnea noastră cu acest sigiliu minunat al libertăţii în supunere: Iată-mă, în sulul cărţii este scris despre mine, vin să fac voia ta, Dumnezeule⁹! Când vine ceasul marcat de Dumnezeu pentru salvarea omenirii din sclavia păcatului, îl vedem pe Isus Cristos în Grădina Gheţemani, suferind amarnic, până la vărsarea sudorii cu sânge¹⁰, care acceptă spontan şi supus sacrificiul pe care Tatăl îl cere: Ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund¹¹. El îi anunţase deja pe ai săi, într-una dintre aceste conversaţii în care îşi vărsa inima, pentru ca aceia care îl iubesc să ştie că el este calea – nu există alta – pentru a se apropia de Tatăl: Din pricina aceasta Tatăl mă iubeşte: pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu mi-o ia, ci o dau eu de la mine însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi¹².

Sclavie pentru sclavie – dacă, în orice caz, trebuie să slujim, pentru că, fie că recunoaştem sau nu, aceasta este condiţia umană –, nu există nimic mai bun decât a ne şti, din dragoste, sclavi ai lui Dumnezeu. Pentru că în acel moment pierdem condiţia de sclavi, pentru a ne transforma în prieteni, în fii. Şi aici se arată diferenţa: abordăm ocupaţiile cinstite ale lumii cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi râvnă ca şi ceilalţi, dar cu pace în străfundul sufletului; cu bucurie şi seninătate, şi în faţa contradicţiilor: pentru că nu ne punem încrederea în ceea ce trece, ci în ceea ce rămâne pentru totdeauna, nu suntem copiii celei roabe, ci ai celei libere³⁷.

De unde vine această libertate? De la Cristos, Domnul nostru. Aceasta este libertatea cu care el ne-a răscumpărat³⁸. De aceea, ne învaţă: Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi³⁹. Noi, creştinii, nu trebuie să cerem cu împrumut de la nimeni acest dar, pentru că singura libertate care îl salvează pe om este cea creştină.

Îmi place să vorbesc despre aventura libertăţii, pentru că aşa se desfăşoară viaţa voastră şi a mea. Liberi – ca fii, insist, nu ca sclavi –, urmăm cărarea pe care Domnul ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi. Ne bucurăm de această libertate de mişcare ca de un dar al lui Dumnezeu.

Liber, fără vreo constrângere, pentru că aşa vreau, îl aleg pe Dumnezeu. Şi mă angajez să-l slujesc, să-mi transform existenţa în dăruire faţă de ceilalţi, din dragoste pentru Domnul meu Isus. Această libertate mă încurajează să spun că nimic de pe pământ nu mă va despărţi de dragostea lui Cristos⁴⁰.

În parabola invitaţilor la cină, capul familiei, după ce află că unii dintre cei care trebuia să vină la petrecere s-au scuzat invocând motive neîntemeiate, îi ordonă servitorului: Ieşi la drumuri şi la garduri şi, pe cei pe care îi vei găsi, sileşte-i să intre – compelle intrare⁴³ – . Nu este aceasta constrângere? Nu este folosire a violenţei împotriva libertăţii legitime a fiecărei conştiinţe?

Dacă medităm asupra evangheliei şi analizăm învăţăturile lui Isus, nu vom confunda aceste ordine cu constrângerea. Vedeţi în ce mod Cristos sugerează mereu: Dacă vrei să fii perfect..., Dacă vreunul vrea să mă urmeze... Acest compelle intrare nu conţine violenţă nici fizică, nici morală: reflectă avântul exemplului creştin, care arată în acţiunile sale puterea lui Dumnezeu: Priviţi cum atrage Tatăl: se delectează învăţând, fără să impună. Aşa atrage spre el⁴⁴.

Când se respiră această atmosferă a libertăţii, se înţelege clar că a face rău nu este o eliberare, ci o sclavie. Cel care păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu îşi păstrează liberul arbitru în ceea ce priveşte libertatea faţă de constrângere, dar l-a pierdut în ceea ce priveşte libertatea faţă de vinovăţie⁴⁵. Va spune, probabil, că s-a comportat după preferinţele sale, dar nu va reuşi să vorbească cu vocea adevăratei libertăţi: pentru că s-a făcut sclavul a ceea ce a ales, şi a ales ceea ce este mai rău, absenţa lui Dumnezeu, şi acolo nu există libertate.

Vă repet: nu accept altă sclavie decât aceea a dragostei lui. Şi asta pentru că, aşa cum am spus deja în alte momente, religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu tolerează să trăiască la fel ca un animal, care nu este mulţumit – nu este liniştit – dacă nu stabileşte o legătură şi dacă nu-l cunoaşte pe Creator. Vă vreau rebeli, liberi de orice legătură, pentru că vă vreau – ne vrea Cristos! – fii ai lui Dumnezeu. Sclavie sau filiaţie divină: iată aici dilema vieţii noastre. Sau fii ai lui Dumnezeu, sau sclavi ai mândriei, ai senzualităţii, ai acestui egoism neliniştit în care atâtea suflete par să se zbată.

Dragostea lui Dumnezeu marchează drumul adevărului, al dreptăţii, al binelui. Când ne hotărâm să îi răspundem Domnului: Libertatea mea pentru tine, ne găsim eliberaţi de toate lanţurile care ne legau de lucruri fără importanţă, de preocupări ridicole, de ambiţii meschine. Iar libertatea – comoară inestimabilă, perlă minunată pe care ar fi trist să o aruncăm animalelor⁴⁶ – este folosită în întregime învăţând să facem binele⁴⁷.

Aceasta este libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Creştinii fricoşi – stingheri sau invidioşi – în comportamentul lor, în faţa libertinajului celor care nu au primit cuvântul lui Dumnezeu, vor demonstra că au o înţelegere jalnică a credinţei noastre. Dacă împlinim cu adevărat legea lui Cristos – dacă ne străduim să o îndeplinim, pentru că nu totdeauna reuşim –, vom descoperi că avem această minunată îndrăzneală a spiritului, care nu are nevoie să caute în alt loc sensul celei mai depline demnităţi umane.

Credinţa noastră nu este o povară, nici o limitare. Ce înţelegere jalnică a adevărului creştin ar arăta persoana care ar judeca aşa! Când îl alegem pe Dumnezeu, nu pierdem nimic, câştigăm totul: cel care cu preţul sufletului său îşi va fi găsit viaţa, o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa pentru mine, o va găsi⁴⁸.

Am tras biletul câştigător, premiul I. Când ceva ne împiedică să vedem asta cu claritate, să examinăm interiorul sufletului nostru, poate există puţină credinţă, puţină conversaţie personală cu Dumnezeu, puţină viaţă de rugăciune. Trebuie să îl rugăm pe Domnul – prin intermediul mamei lui şi mamei noastre – să ne sporească dragostea faţă de el, să ne acorde harul de a savura dulcea lui prezenţă; pentru că doar atunci când se iubeşte se ajunge la libertatea cea mai deplină: aceea de a nu dori să abandonăm niciodată, pentru întreaga veşnicie, obiectul dragostei noastre.

Vă voi întoarce din robie şi vă voi strânge din toate popoarele şi din toate locurile⁷. Ne vom elibera din sclavie, cu rugăciune: ne ştim liberi, zburând într-o oraţie de suflet îndrăgostit, într-un cântec de dragoste, care ne impulsionează să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu. Un nou mod de a păşi pe pământ, un mod divin, supranatural, minunat. Amintindu-i pe atâţia scriitori castilieni din secolul al XVI-lea, poate ne va plăcea să spunem, la rândul nostru: Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, este Cristos cel care trăieşte în mine⁸!.

Se acceptă cu bucurie necesitatea de a munci în această lume, timp de mulţi ani, pentru că Isus are puţini prieteni aici, jos. Să nu respingem obligaţia de a trăi, de a trudi – până la epuizare – în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii. În acest mod, în libertate: In libertatem gloriae filiorum Dei⁹, qua libertate Christus nos liberavit¹⁰; Cu libertatea fiilor lui Dumnezeu, pe care Isus Cristos ne-a câştigat-o murind pe lemnul crucii.