Lista numerelor

Este momentul să te îndrepţi spre Maica ta binecuvântată din cer, ca să te primească în braţele sale şi să obţină de la Fiul său o privire plină de milă. Şi încearcă imediat să iei hotărâri concrete: spune dintr-o dată, chiar dacă doare, acest detaliu care stânjeneşte şi pe care Dumnezeu şi tu îl ştiţi bine. Mândria, senzualitatea, lipsa simţului supranatural se vor alia pentru a-ţi şopti: asta? Dar este vorba despre o împrejurare măruntă, insignifiantă! Tu răspunde, fără a mai dialoga cu ispita: mă voi dărui şi în aceasta exigenţă divină! Şi nu va fi fără temei: dragostea se arată în mod special în mărunţişuri. De obicei, sacrificiile pe care ni le cere Domnul, cele mai dificile, sunt minuscule, dar la fel de continue şi de valoroase ca bătaia inimii.

Câte mame ai cunoscut tu ca protagoniste ale unui act eroic, extraordinar? Puţine, foarte puţine. Şi, cu toate acestea, mame eroice, cu adevărat eroice, care nu par cu nimic excepţionale, care nu vor apărea niciodată la ştiri – cum se spune –, tu şi eu cunoaştem multe: trăiesc negându-se pe sine tot timpul, renunţând cu bucurie la propriile plăceri şi pasiuni, la timpul lor, la posibilităţile lor de afirmare sau de succes, pentru a umple de fericire zilele copiilor lor.

Să luăm alte exemple, de asemenea din viaţa obişnuită. Sfântul Paul le menţionează: Toţi atleţii se stăpânesc de la toate, dar ei o fac pentru a primi o cunună pieritoare, pe când noi una nepieritoare¹⁷. Este suficient să aruncaţi o privire în jurul vostru. Priviţi la câte sacrificii se supun, de bună voie sau siliţi, oamenii, pentru a avea grijă de corpul lor, pentru a-şi apăra sănătatea, pentru a dobândi stima altora... Nu vom fi noi în stare să ne punem în mişcare în faţa acestei imense dragoste a lui Dumnezeu la care atât de rău răspunde omenirea, mortificând ceea ce trebuie mortificat, ca mintea noastră şi inima noastră să trăiască mai atente faţă de Domnul?

S-a răsturnat într-un asemenea mod sensul creştin în multe conştiinţe încât, când se vorbeşte despre mortificare şi penitenţă, oamenii se gândesc doar la acele posturi şi cilicii care sunt menţionate în admirabilele relatări din unele biografii ale sfinţilor. Începând această meditaţie, am pus premisa evidentă că trebuie să îl imităm pe Isus Cristos, ca model de comportament. Cu siguranţă, a pregătit începutul predicării sale retrăgându-se în deşert, pentru a posti timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi¹⁸, dar înainte şi după aceea a practicat virtutea cumpătării cu atâta naturaleţe, încât inamicii săi au profitat de aceasta pentru a-l eticheta calomnios drept mâncău şi beţivan, prieten cu vameşii şi cu păcătoşii¹⁹.

Mă interesează să descoperiţi în toată profunzimea sa această simplitate a Învăţătorului, care nu face paradă de viaţa sa de penitenţă, pentru că chiar acest lucru îl cere el de la tine: Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi la faţă, ca făţarnicii. Ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun; şi-au luat răsplata. Tu dar, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să nu pari lumii că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns, iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti²⁰.

Aşa trebuie să exersezi în spiritul penitenţei: cu faţa la Dumnezeu şi ca un fiu, ca micuţul care îi demonstrează tatălui său cât de mult îl iubeşte, renunţând la puţinele lui comori de mică valoare – un mosor, un soldăţel de plumb fără cap, un dop de sticlă –; îl doare să facă acest pas, dar în final dragostea poate mai mult, şi întinde satisfăcut mâna.

Permiteţi-mi să vă amintesc încă o dată drumul pe care Dumnezeu speră să îl parcurgă fiecare, atunci când ne cheamă să-l slujim în mijlocul lumii, pentru a sfinţi şi a ne sfinţi prin intermediul ocupaţiilor obişnuite. Cu un bun-simţ colosal, plin în acelaşi timp de credinţă, predica sfântul Paul că în legea lui Moise este scris: Să nu legi botul boului care treieră²¹. Şi se întreabă: De boi îi este oare lui Dumnezeu? Nu aşa că tocmai pentru noi o spune? Da, pentru noi a fost scris; căci trebuie ca plugarul să are cu nădejde, iar cine treieră cu nădejdea că va avea parte de rod²².

Niciodată nu s-a redus viaţa creştină la o aglomerare sufocantă de obligaţii, care face ca sufletul să fie supus la o tensiune exasperată; se modelează după circumstanţele individuale ca mănuşa pe mână şi cere ca în exercitarea sarcinilor noastre obişnuite, în cele mari şi în cele mici, cu rugăciune şi mortificare, să nu pierdem niciodată perspectiva supranaturală. Gândiţi-vă că Dumnezeu îşi iubeşte cu patimă creaturile şi cum ar lucra măgarul dacă nu i se dă de mâncare, nu are timp ca să îşi refacă forţele sau i se şubrezeşte forţa cu lovituri excesive? Corpul tău este ca un măgăruş – un măgăruş a fost tronul lui Dumnezeu în Ierusalim – care te duce în spinare pe cărările divine ale pământului: trebuie să îl domini ca să nu se abată de la căile Domnului şi să îl încurajezi pentru ca trapul său să fie cât de vesel şi de însufleţit se poate aştepta de la un măgar.

Priviţi cât îşi doreşte Dumnezeu să ne conducă cu paşi minunaţi, divini şi umani, care se traduc printr-o abnegaţie fericită, de bucurie cu durere, de uitare de sine însuşi. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²⁴. Un sfat pe care l-am auzit toţi. Trebuie să ne hotărâm să îl urmăm cu adevărat: pentru ca Domnul să se poată sluji de noi pentru ca, în mijlocul tuturor răscrucilor lumii – noi fiind plini de Dumnezeu –, să fim sare, drojdie, lumină. Tu, în Dumnezeu, pentru a lumina, a da savoare, a creşte, a fermenta.

Dar să nu uităm că nu creăm noi înşine această lumină: doar o reflectăm. Nu suntem noi cei care salvăm sufletele, impulsionându-le să facă binele: suntem doar un instrument, mai mult sau mai puţin potrivit, pentru proiectele salvatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vreodată am gândi că binele pe care îl facem este opera noastră, s-ar întoarce mândria, mai înrădăcinată; sarea şi-ar pierde savoarea, drojdia s-ar strica, lumina s-ar transforma în tenebre.