Lista numerelor

Aici, în prezenţa lui Dumnezeu, care ne prezidează din tabernacol – cât de mult întăreşte această apropiere reală de Isus! – o să medităm astăzi asupra acestui extraordinar dar al lui Dumnezeu, speranţa, care umple sufletele noastre de bucurie, spe gaudentes³, bucuroşi, pentru că – dacă suntem credincioşi – ne aşteaptă dragostea infinită.

Să nu uităm niciodată că pentru toţi – pentru fiecare dintre noi, prin urmate – există doar două modalităţi de a exista pe pământ: se trăieşte viaţă divină, luptând pentru a-l mulţumi pe Dumnezeu; sau se trăieşte viaţă animală, mai mult sau mai puţin ilustrată omeneşte, când ne desprindem de el. Niciodată nu am acordat prea multă importanţă pseudo-sfinţilor care susţin că nu sunt credincioşi: îi iubesc cu adevărat, ca pe toţi oamenii, fraţii mei; le admir voinţa bună, care în anumite aspecte se poate dovedi eroică, dar îi compătimesc, pentru că au enorma nefericire de a le lipsi lumina şi căldura lui Dumnezeu, şi inefabila bucurie a speranţei teologale.

Un creştin sincer, coerent în credinţa sa, nu acţionează decât cu faţa spre Dumnezeu, cu viziune supranaturală; lucrează în această lume, pe care o iubeşte cu pasiune, implicat în caznele pământeşti, cu privirea spre cer. Ne confirmă acest lucru sfântul Paul: Quae sursum sunt quaerite; Căutaţi-le cele de sus, unde se află Cristos, aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit – pentru ceea ce este lumesc, prin Botez –, iar viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu⁴.

Dar dacă abundă fricoşii şi frivolii, pe acest pământ al nostru, mulţi oameni drepţi, impulsionaţi de un ideal nobil – chiar dacă fără motivaţie supranaturală, din filantropie –, înfruntă toate genurile de privaţiuni şi se dăruiesc generos slujirii celorlalţi, în ajutarea lor în suferinţele lor sau în dificultăţile lor. Mă simt mereu impulsionat să respect, şi inclusiv să admir, tenacitatea celui care lucrează cu hotărâre pentru un ideal curat. Cu toate acestea, consider că este obligaţia mea să amintesc că tot ceea ce începem aici, dacă este o lucrare exclusiv a noastră, se naşte sub semnul caducităţii. Meditaţi asupra cuvintelor Scripturii: Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi, iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără niciun folos sub soare⁵.

Această precaritate nu sufocă speranţa. Dimpotrivă, când recunoaştem micimea şi riscurile iniţiativelor pământeşti, această muncă se deschide la autentica speranţă, care înalţă orice îndatorire omenească şi o transformă în loc de întâlnire cu Dumnezeu. Se iluminează astfel această îndatorire cu o lumină perenă, care îndepărtează tenebrele deziluziilor. Dar dacă transformăm proiectele temporale în obiective absolute, anulând orizontul lăcaşului veşnic şi scopul pentru care am fost creaţi – a-l iubi şi a-l mări pe Domnul, şi a-l avea apoi, în cer –, cele mai strălucite intenţii se transformă în trădări şi inclusiv în vehicul de înjosire a creaturilor. Amintiţi-vă sincera şi celebra exclamaţie a sfântului Augustin, care a trecut prin atâtea amărăciuni atunci când nu îl cunoştea pe Dumnezeu şi căuta în afara lui fericirea: Ne-ai creat, Doamne, pentru a fi ai tăi, şi inima noastră este neliniştită, până când se odihneşte în tine⁶!. Probabil că nu există nimic mai tragic în viaţa oamenilor decât înşelările pe care le suferă din cauza coruperii sau a falsificării speranţei, prezentate ca o perspectivă ce nu are ca obiect dragostea care satură fără a da saţietate.

Pe mine, şi vreau ca vouă să vi se întâmple la fel, siguranţa de a mă simţi – de a mă şti – fiu al lui Dumnezeu mă umple de adevărata speranţă care, fiind virtute supranaturală, când se revarsă în creaturi, se acomodează naturii noastre şi este, de asemenea, virtute foarte omenească. Sunt fericit cu certitudinea cerului pe care îl vom atinge, dacă rămânem credincioşi până la sfârşit; cu fericirea care ne va cuprinde, quoniam bonus⁷, pentru că Dumnezeul meu este bun şi mila lui este infinită. Această convingere mă face să înţeleg că doar ceea ce este marcat cu amprenta lui Dumnezeu revelează semnul de neşters al eternităţii, iar valoarea sa este nepieritoare. De aceea, speranţa nu mă separă de lucrurile de pe acest pământ, ci mă apropie de aceste realităţi într-un nou mod, creştin, care încearcă să descopere în toate relaţia naturii, căzute, cu Dumnezeu Creatorul şi cu Dumnezeu Mântuitorul.

În ce să sperăm

Probabil mai mulţi dintre voi se întreabă: Noi, creştinii, în ce trebuie să sperăm? Pentru că lumea ne oferă multe lucruri bune, pe placul acestei inimi a noastre, care cere fericire şi caută cu nesaţ dragostea. În plus, vrem să semănăm pacea şi bucuria cu mâinile pline, nu ne mulţumim cu obţinerea unei prosperităţi personale şi încercăm să facem astfel încât să fie mulţumiţi toţi cei care ne înconjoară.

Din păcate, unii, cu o viziune demnă dar plată, cu idealuri caduce şi trecătoare, uită că năzuinţele creştinului trebuie să se orienteze spre culmi mai înalte: infinite. Ne interesează chiar dragostea lui Dumnezeu, să ne bucurăm de ea pe deplin, cu o bucurie fără sfârşit. Ni s-a dovedit, în atâtea moduri, că tot ceea ce este aici jos va trece pentru toţi, când această lume se sfârşeşte: şi chiar mai devreme, pentru fiecare, odată cu moartea, pentru că nu ne însoţesc nici bogăţiile, nici onorurile în mormânt. De aceea, cu aripile speranţei, care încurajează inimile noastre să se înalţe până la Dumnezeu, am învăţat să ne rugăm: In te, Domine, speravi, non confundar in aeternum⁸; Sper în tine, Doamne, îndrumă-mă cu mâinile tale acum şi în fiecare clipă, în vecii vecilor.

Acolo unde ne aflăm, ne îndeamnă Dumnezeu: veghează! Să hrănim în conştiinţele noastre, în faţa acestei cereri a lui Dumnezeu, dorinţele pline de speranţe de sfinţenie, cu lucrări: Dă-mi, fiule, mie inima ta¹², ne sugerează. Încetează să construieşti castele cu imaginaţia, hotărăşte-te să-ţi deschizi inima lui Dumnezeu, pentru că doar în Domnul vei găsi fundamentul real pentru speranţa ta şi pentru a le face bine celorlalţi. Când nu lupţi cu tine însuţi, când nu respingi categoric inamicii care sunt în citadela interioară – orgoliul, invidia, concupiscenţa cărnii şi a ochilor, autosuficienţa, aviditatea nebunească pentru libertinaj –, când nu există această luptă interioară, cele mai nobile idealuri se veştejesc ca floarea ierbii. Soarele se înalţă cu arşiţa şi usucă iarba, iar floarea ei cade şi înfăţişarea ei arătoasă piere¹³. Apoi, în cea mai mică fisură se vor revărsa dezamăgirea şi tristeţea, ca o plantă dăunătoare şi invazivă.

Isus nu se mulţumeşte cu un consimţământ şovăitor. Pretinde, are dreptul să mergem pe acest drum cu integritate, fără concesii în faţa dificultăţilor. Cere paşi fermi, concreţi; pentru că, de obicei, hotărârile generale nu slujesc la prea mult. Aceste hotărâri atât de puţin conturate mi se par iluzii amăgitoare, care încearcă să reducă la tăcere chemările divine pe care le percepe inima; focuri de paie, care nu ard, nici nu dau căldură, şi care dispar cu aceeaşi rapiditate cu care au izbucnit.

De aceea, mă voi convinge că intenţiile tale de a atinge ţinta sunt sincere, dacă te văd mergând cu hotărâre. Fă binele, revizuind atitudinea ta obişnuită în faţa ocupaţiei din fiecare clipă; practică dreptatea, chiar în mediile pe care le frecventezi, deşi eşti doborât de oboseală; alimentează fericirea celor care te înconjoară, slujindu-i pe ceilalţi cu bucurie la locul tău de muncă, cu strădania de a lucra cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu înţelegerea ta, cu surâsul tău, cu atitudinea ta creştină. Şi totul, pentru Dumnezeu, cu gândul la gloria sa, cu privirea în sus, aspirând la patria definitivă, pentru că doar acest scop merită.

Ce minunat va fi când Tatăl nostru ne va spune: Bravo, servitor bun şi credincios. Peste puţin ai fost credincios; te voi pune peste mult. Intră în bucuria stăpânului tău³⁴. Plini de speranţă! Acesta este miracolul sufletului contemplativ. Trăim din credinţă, şi din speranţă, şi din dragoste; iar speranţa ne face puternici. Vă amintiţi de sfântul Ioan? Tinerilor, v-am scris: sunteţi tari, iar cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi învins pe Cel Rău³⁵. Dumnezeu ne îndeamnă, pentru tinereţea eternă a Bisericii şi a omenirii întregi. Puteţi transforma în divin tot ceea ce este omenesc, la fel cum regele Midas transforma în aur tot ce atingea!

Nu uitaţi acest lucru niciodată: după moarte, vă va primi dragostea. Şi în dragostea lui Dumnezeu veţi găsi, pe deasupra, toate iubirile curate pe care le-aţi avut pe pământ. Domnul a dispus să trecem prin această scurtă călătorie a existenţei noastre muncind şi, la fel ca unicul său născut, făcând bine³⁶. Între timp, trebuie să fim alerţi, ascultând acele chemări pe care sfântul Ignaţiu din Antiohia le observa în sufletul său, când se apropia ora martiriului: Vino la Tatăl³⁷, vino la Tatăl tău, care te aşteaptă nerăbdător.

Să-i cerem sfintei Maria, spes nostra, să ne aprindă în năzuinţa sfântă de a locui toţi împreună în casa Tatălui. Nimic nu va putea să ne îngrijoreze, dacă hotărâm să ne ancorăm sufletul în dorinţa adevăratei patrii: Domnul ne va conduce cu harul său şi va împinge barca cu vânt bun spre ţărmuri senine.