Lista numerelor

Lângă vie

Era un om, un gospodar, care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat în altă ţară²².

Aş vrea să medităm asupra învăţăturilor acestei parabole, din punctul de vedere care ne interesează acum. Tradiţia a văzut în această parabolă o imagine a destinului poporului ales de Dumnezeu; şi ne-a subliniat, în principal, faptul că, la atâta dragoste din partea Domnului, oamenii răspund cu infidelitate, cu lipsă de recunoştinţă.

Concret, vreau să ne oprim asupra acestui şi a plecat în altă ţară. Imediat ajung la concluzia că noi, creştinii, nu trebuie să abandonăm această vie, în care ne-a pus Domnul. Trebuie să ne folosim forţele în această lucrare, în îngrăditură, muncind la teasc şi, odată încheiată truda zilnică, să ne odihnim în turn. Dacă ne-am lăsa atraşi de comoditate, ar fi ca şi cum i-am răspunde lui Cristos: Uite, anii mei sunt pentru mine, nu pentru tine. Nu vreau să mă hotărăsc să-ţi îngrijesc via.

Domnul ne-a dăruit viaţa, simţurile, puterile, haruri fără număr: şi nu avem dreptul să uităm că suntem un lucrător, între atâţia alţii, pe această moşie, pe care el ne-a pus, pentru a colabora la sarcina de a le duce hrana celorlalţi. Acesta este locul nostru: între aceste limite; aici trebuie să ne străduim zilnic, cu el, ajutându-l în lucrarea lui răscumpărătoare²³.

Lăsaţi-mă să insist: timpul tău pentru tine? Timpul tău pentru Dumnezeu! Se poate ca, din milostivirea Domnului, acest egoism nu a intrat în sufletul tău pentru moment. Îţi vorbesc, pentru cazul în care, vreodată, simţi că inima ta şovăie în credinţa lui Cristos. Atunci îţi cer – îţi cere Dumnezeu – fidelitate în râvna ta, să îţi domini mândria, să îţi supui imaginaţia, să nu-ţi permiţi uşurinţa de a pleca departe, să nu dezertezi.

Le prisosea întreaga zi acelor zilieri care erau în mijlocul pieţei; voia să omoare orele, cel care a ascuns talantul în pământ; pleacă în altă parte cel care trebuia să se ocupe de vie. Toţi au în comun insensibilitatea, în faţa marii misiuni care i-a fost încredinţată de către Învăţător fiecărui creştin: cea de a ne considera instrumente ale sale, şi de a ne comporta ca atare, pentru a corăscumpăra, împreună cu el; cea de a ne consuma întreaga noastră viaţă în acest sacrificiu plin de bucurie de a ne dărui pentru binele sufletelor.

Smochinul neroditor

Tot sfântul Matei ne povesteşte că Isus s-a întors în Betania flămând²⁴. Pe mine mă mişcă totdeauna Cristos, şi mai ales când văd că este om adevărat, perfect, fiind, de asemenea, Dumnezeu perfect, pentru a ne învăţa să profităm chiar şi de lipsurile noastre şi de slăbiciunile noastre personale naturale, cu scopul de a ne oferi în întregime – aşa cum suntem – Tatălui, care acceptă cu plăcere această jertfă.

Îi era foame. Făcătorul universului, Stăpânul tuturor lucrurilor, suferă de foame! Doamne, îţi mulţumesc pentru că – din inspiraţie divină – scriitorul sfânt a lăsat acest semn în acest pasaj, cu un detaliu care mă obligă să te iubesc mai mult, care mă îndeamnă să doresc arzător contemplarea preasfintei tale umanităţi. Perfectus Deus, perfectus homo²⁵; Dumnezeu perfect şi om perfect, din carne şi oase, ca tine, ca mine.

Isus lucrase mult în ajun şi, când a pornit la drum, i s-a făcut foame. Mânat de această necesitate, se îndreaptă spre acel smochin care, de la distanţă, avea un frunziş splendid. Ne spune sfântul Marcu că nu era timpul smochinelor²⁶; dar Domnul nostru se apropie să le ia, ştiind foarte bine că în acel anotimp nu le va găsi. Cu toate acestea, văzând sterilitatea arborelui cu o aparenţă de rodnicie, cu acea abundenţă de frunze, porunceşte: În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine²⁷!.

Este dur, da! Niciodată să nu mai rodească din tine fruct! Cât s-or fi mirat discipolii lui, cu atât mai mult dacă se gândeau că vorbeşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Isus blestemă acest arbore pentru că a găsit doar aparenţa de fecunditate, frunzişul. Aşa învăţăm că nu există scuză pentru ineficienţă. Poate spun: Nu am cunoştinţe suficiente... Nu există scuză! Sau afirmă: Este din cauza bolii, talentul meu nu este mare, nu sunt favorabile condiţiile, este de vină mediul... Nu valorează nimic nici aceste scuze! Vai de cei care se împodobesc cu frunzişul unui fals apostolat, vai de cel care fac paradă de frunzişul bogat al unei aparente vieţi fecunde, fără intenţii sincere de a face rod! Pare că aceştia profită de timp, că se mişcă, organizează, că inventează un mod nou de a rezolva totul... Dar este neproductiv. Nimeni nu se va alimenta cu lucrările sale fără un miez supranatural.

Să-i cerem Domnului să fim suflete dispuse să lucreze cu eroism fecund. Pentru că nu lipsesc pe pământ mulţi cei în care, când se apropie de ei creaturile, descoperă doar frunze: mari, strălucitoare, bogate. Doar frunziş, numai asta, şi nimic mai mult. Iar sufletele ne privesc cu speranţa că îşi vor potoli foamea, care este foame de Dumnezeu. Nu este posibil să uităm că dispunem de toate mijloacele: doctrina suficientă şi harul lui Dumnezeu, în pofida mizeriilor noastre.

Vă amintesc din nou că ne rămâne puţin timp: Tempus breve est²⁸, pentru că este scurtă viaţa pe pământ, şi pentru că, având acele mijloace, nu avem nevoie de mai mult decât bunăvoinţă pentru a profita de ocaziile pe care ni le-a acordat Dumnezeu. De când Domnul nostru a venit în această lume, a început timpul potrivit, ziua mântuirii²⁹, pentru noi şi pentru toţi. Fie ca Tatăl nostru, Dumnezeu, să nu trebuiască să ne adreseze reproşul pe care l-a spus deja, prin gura lui Ieremia: Chiar şi barza îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi ţin timpul venirii lor; dar poporul meu nu cunoaşte legea Domnului³⁰!

Nu există zile rele sau nepotrivite: toate zilele sunt bune, pentru a-l sluji pe Domnul. Zilele rele apar doar atunci când omul le iroseşte cu lipsa lui de credinţă, cu lenevia lui, cu neglijenţa lui care îl înclină spre a nu lucra cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Lăudaţi-l pe Domnul în orice împrejurare³¹!. Timpul este o comoară care se duce, care scapă, care ni se scurge printre degete ca apa printre stâncile înalte. Ieri a trecut, iar astăzi deja trece. Mâine va fi curând un alt ieri. Durata unei vieţi este foarte scurtă. Dar cât se poate realiza în acest mic spaţiu, din dragoste pentru Dumnezeu!

Nu ne va folosi nicio scuză. Domnul a fost generos cu noi: ne-a instruit cu răbdare; ne-a explicat preceptele sale cu parabole, a insistat fără odihnă. La fel ca pe Filip, ne poate întreba: De atâta timp sunt cu voi şi nu m-aţi cunoscut³²?. A venit momentul să lucrăm cu adevărat, să umplem toate momentele zilei, să suportăm – cu plăcere şi cu bucurie – greul şi zăduful zilei³³.