Lista numerelor

Când mă adresez vouă, când conversăm toţi împreună cu Dumnezeu, Domnul nostru, continui cu voce tare rugăciunea mea personală: îmi place să amintesc acest lucru foarte des. Şi voi trebuie să vă străduiţi, de asemenea, să alimentaţi rugăciunea voastră în interiorul sufletelor voastre, chiar şi atunci când, într-o împrejurare sau alta, ca aceea de azi, de exemplu, ne vedem siliţi să tratăm o temă care nu pare, la prima vedere, prea potrivită pentru un dialog de dragoste, pentru că asta este discuţia noastră cu Domnul. Spun la prima vedere, pentru că tot ce ni se întâmplă, tot ce se întâmplă lângă noi poate şi trebuie să fie temă de meditaţie.

Trebuie să vă vorbesc despre timp, despre acest timp care trece. Nu o să repet cunoscuta afirmaţie că un an în plus este un an în minus... Nici nu vă sugerez să întrebaţi prin jur ce cred unii şi alţii despre trecerea zilelor, pentru că, probabil – dacă aţi face acest lucru –, aţi auzi răspunsuri de genul: Tinereţe, comoară divină, care pleci pentru a nu te mai întoarce... Deşi nu exclud nici că aţi putea auzi şi alte consideraţii, cu mai mult sens supranatural.

Nu vreau nici să mă limitez la punctul concret al scurtimii vieţii, cu accente de nostalgie. Pe noi, creştinii, efemeritatea călătoriei pământeşti ar trebui să ne impulsioneze să profităm mai bine de timp, în niciun caz să ne temem de Domnul nostru şi cu atât mai puţin să privim moartea ca pe un final dezastruos. Un an care se încheie – s-a spus în mii de feluri, mai mult sau mai puţin poetice –, cu harul şi cu milostivirea lui Dumnezeu, este încă un pas care ne apropie de cer, patria noastră definitivă.

Gândindu-mă la această realitate, înţeleg foarte bine acea exclamaţie pe care sfântul Paul le-o scrie corintenilor: Tempus breve est¹!, ce scurtă este durata trecerii noastre pe pământ! Aceste cuvinte, pentru un creştin coerent, răsună în cea mai profundă intimitate a inimii sale ca un reproş în faţa lipsei de generozitate, şi ca o invitaţie constantă de a fi leal. Într-adevăr, este scurt timpul nostru pentru a iubi, pentru a da, pentru a ispăşi. Nu este corect, de aceea, să îl irosim, nici să aruncăm, iresponsabil, această comoară pe fereastră: nu putem să irosim această etapă în lume pe care Dumnezeu ne-o încredinţează fiecăruia.

Să deschidem Evanghelia după sfântul Matei, la capitolul 25: Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite². Evanghelistul povesteşte că fecioarele înţelepte au profitat de timp. Discret, se aprovizionează cu uleiul necesar şi sunt pregătite când li se spune: a venit ceasul! Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare³!: şi-au aprins candelele şi s-au grăbit, cu bucurie, să îl primească.

Va veni acea zi, care va fi ultima şi care nu ne sperie: încrezându-ne ferm în harul lui Dumnezeu, suntem dispuşi din acest moment, cu generozitate, cu tărie, cu dragoste pentru detalii, să ne grăbim la această întâlnire cu Domnul, ducând candelele aprinse. Pentru că ne aşteaptă marea sărbătoare din cer. Suntem noi, preaiubiţi fraţi, cei care luăm parte la nunta Cuvântului. Noi, care avem deja credinţă în Biserică, noi, care ne hrănim cu Sfânta Scriptură, care ne bucurăm pentru că Biserica este unită cu Dumnezeu. Gândiţi-vă acum, vă rog, dacă aţi venit la această nuntă în haina de nuntă: examinaţi-vă atent gândurile⁴. Vă asigur pe voi – şi mă asigur şi pe mine – că acest costum de nuntă va fi ţesut cu dragoste pentru Dumnezeu, pe care trebuie să ştim să o punem în cele mai mici detalii. Pentru că stă în firea îndrăgostiţilor să aibă grijă de detalii, inclusiv în acţiunile aparent fără importanţă.

Acest prag al Săptămânii Mari, atât de apropiat de momentul în care s-a consumat pe Calvar răscumpărarea omenirii întregi, mi se pare un timp în mod special potrivit pentru ca tu şi eu să ne gândim pe ce căi ne-a salvat Isus Domnul nostru; să contemplăm această dragoste a sa – într-adevăr inexprimabilă – faţă de nişte biete creaturi, modelate din lut.

Memento, homo, quia pulvis es, et in pulvere reverteris (adu-ţi aminte omule, ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce¹), ne admonestează mama noastră Biserica, la începutul Postului Mare, cu scopul ca niciodată să nu uităm că suntem foarte mărunţi, că într-o zi oarecare corpul nostru – atât de plin de viaţă acum – se va distruge, ca norul uşor de praf pe care îl ridică picioarele noastre în timpul mersului; se va împrăştia ca negura atinsă de razele soarelui².

Exemplul lui Cristos

Dar eu aş vrea, după ce v-am amintit atât de brutal nimicnicia noastră personală, să vă aduc în faţa ochilor altă realitate minunată: măreţia divină care ne susţine şi care ne îndumnezeieşte. Ascultaţi aceste cuvinte ale apostolului: Cunoaşteţi doar bunătatea Domnului nostru Isus Cristos, care, din bogat ce era, s-a făcut sărac pentru voi, ca voi să vă îmbogăţiţi din sărăcia lui³. Priviţi cu pace exemplul Învăţătorului, şi veţi înţelege imediat că dispunem de teme suficiente pentru a medita tot timpul vieţii, pentru a concretiza hotărâri sincere de mai multă generozitate. Pentru că, şi să nu pierdeţi din vedere această ţintă pe care trebuie să o atingem, fiecare dintre noi trebuie să se identifice cu Isus Cristos, care – tocmai aţi auzit – s-a făcut sărac pentru tine, pentru mine, şi a suferit, dându-ne exemplu, ca să îi urmăm paşii⁴