Lista numerelor

Acesta este rodul rugăciunii de azi: să ne convingem că drumul nostru pe pământ – în toate împrejurările şi în toate perioadele – este pentru Dumnezeu, că este o comoară de slavă, o reflectare celestă; că este, în mâinile noastre, o minune pe care trebuie să o administrăm, cu simţul responsabilităţii şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu: fără să fie necesar să ne schimbăm starea, în mijlocul străzii, sanctificând însăşi profesia sau ocupaţia şi viaţa din căminul nostru, relaţiile sociale, orice activitate care pare doar pământească.

Când aveam 26 de ani şi am perceput în toată profunzimea angajamentul de a-l sluji pe Dumnezeu în Opus Dei, i-am cerut din tot sufletul 80 de ani de seriozitate. I-am cerut mai mulţi ani Dumnezeului meu – cu ingenuitate de începător, infantilă – pentru a şti să folosesc timpul, pentru a învăţa să profit de fiecare minut în serviciul său. Domnul ştie să acorde aceste bogăţii. Poate tu şi eu vom ajunge să putem să spunem: Înţeleg mai mult decât cei bătrâni, căci am păzit îndrumările tale³⁶. Tinereţea nu trebuie să echivaleze cu nepăsarea, după cum nici părul alb nu înseamnă, neapărat, prudenţă şi înţelepciune.

Aleargă cu mine la mama lui Cristos: mama noastră, care l-ai văzut pe Isus crescând, care l-ai văzut folosindu-şi timpul pe când trăia printre oameni: învaţă-mă să îmi folosesc zilele în slujba Bisericii şi a sufletelor; învaţă-mă să aud, în adâncul inimii mele, ca pe un reproş duios, mamă bună, atâta timp cât o să fie necesar, că timpul meu nu îmi aparţine, pentru că este al Tatălui nostru care este în ceruri.

Dacă doar prezenţa unei persoane de calitate, demnă de consideraţie, este de ajuns ca să se poarte mai bine cei care sunt de faţă, cum se face că prezenţa lui Dumnezeu, constantă, răspândită în toate ungherele, cunoscută puterilor noastre şi iubită cu recunoştinţă, nu ne face mereu mai buni în toate cuvintele, activităţile şi sentimentele noastre¹¹?. Într-adevăr, dacă această realitate, că Dumnezeu ne vede, ar fi bine întipărită în conştiinţele noastre şi ne-am da seama că toată munca noastră, absolut toată – nimic nu trebuie să-i scape privirii lui –, se desfăşoară în prezenţa sa, cu câtă grijă am termina lucrurile sau cât de diferite ar fi reacţiile noastre! Şi acesta este secretul sfinţeniei pe care o propovăduiesc de atâţia ani: Dumnezeu ne-a chemat pe toţi ca să-l imităm; şi pe voi, şi pe mine, pentru ca, trăind în mijlocul lumii – fiind oameni de pe stradă! –, să ştim să îl punem pe Domnul nostru Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti oneste.

Acum veţi înţelege şi mai bine că, dacă vreunul dintre voi nu şi-ar iubi munca, aceea care trebuie s-o facă, dacă nu s-ar simţi cu adevărat pasionat de una dintre nobilele ocupaţii pământeşti pentru a o sfinţi, dacă i-ar lipsi vocaţia profesională, nu ar ajunge niciodată să pătrundă în profunzimea supranaturală a doctrinei pe care o expune acest preot, tocmai pentru că i-ar lipsi o condiţie indispensabilă: aceea de a fi un lucrător.

Vă avertizez, şi nu este o înfumurare din partea mea, că imediat îmi dau seama dacă această discuţie a mea cade într-un sac rupt sau trece pe lângă cel care mă ascultă. Lăsaţi-mă să îmi deschid inima către voi, ca să mă ajutaţi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Când, în 1928, am văzut ceea ce Domnul voia de la mine, am început imediat munca. În acei ani – mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru că am avut mult de suferit şi mult de iubit! –, m-au luat drept nebun; alţii, arătând ostentativ înţelegere, mă numeau visător, dar visător de visuri imposibile. În pofida greutăţilor şi a propriei mele mizerii, am continuat fără să mă descurajez; cum acela nu era al meu, se deschidea drum în mijlocul dificultăţilor, iar azi este o realitate extinsă pe întreg pământul, de la un pol la altul, care pare atât de naturală pentru majoritatea pentru că Domnul s-a însărcinat să o recunoască drept lucru al său.

Vă spun că de-abia schimb două cuvinte cu o persoană şi îmi dau seama dacă mă înţelege sau nu. Nu mi se întâmplă ca unei cloşti care îşi acoperă cuibul, iar o mână străină îi strecoară un ou de raţă. Trec zilele, şi doar atunci când puişorii ies din ouă, şi vede acea bucată de puf, cu acel mers împrăştiat – un picior aici, altul colo – îşi dă seama că acesta nu este puiul ei; că nu va învăţa niciodată să piuie, oricât s-ar strădui. Niciodată nu am tratat rău pe cineva care mi-a întors spatele, nici măcar atunci când dorinţei mele de a ajuta i s-a răspuns cu impertinenţă. De aceea, prin anul 1939, mi-a atras atenţia un afiş pe care l-am văzut într-o clădire, în care conduceam zile de reculegere pentru un grup de studenţi. Spunea aşa: Fiecare drumeţ să îşi urmeze drumul; era un sfat folositor.

Valoarea exemplară a vieţii profesionale

Trebuie să evităm eroarea de a considera că apostolatul se reduce la mărturia unor practici de evlavie. Tu şi eu suntem creştini, dar, în acelaşi timp şi neîntrerupt, cetăţeni şi lucrători, cu nişte obligaţii clare pe care trebuie să le îndeplinim în mod exemplar, dacă vrem cu adevărat să ne sfinţim. Isus Cristos este cel care ne îndeamnă: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic; şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri¹³.

Munca profesională – oricare ar fi ea – se transformă într-un candelabru care îi luminează pe colegii şi pe prietenii voştri. De aceea, obişnuiesc să le repet celor care devin credincioşi lui Opus Dei, iar afirmaţia este valabilă pentru toţi cei care mă ascultă: Ce-mi pasă dacă mi se spune că cutărică este un bun fiu al meu – un bun creştin –, dar un pantofar nepriceput! Dacă nu se străduieşte să îşi înveţe bine meseria sau să o facă cu grijă nu va putea să o sfinţească şi nici să o dăruiască Domnului; iar sfinţirea muncii obişnuite constituie axul adevăratei spiritualităţi pentru cei care – scufundaţi în realităţile temporale – suntem hotărâţi să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Îmi amintesc, de asemenea, perioada şederii mele în Burgos, în aceeaşi epocă. Acolo veneau mulţi să stea câteva zile cu mine, în timpul permisiilor, în afară de cei care erau detaşaţi la garnizoanele din zonă. Ca locuinţă, împărţeam cu câţiva fii ai mei aceeaşi cameră dintr-un hotel devastat şi, lipsindu-ne chiar şi strictul necesar, ne-am organizat astfel încât celor care veneau – erau sute! – să nu le lipsească lucrurile de care aveau nevoie pentru a se odihni şi a-şi recăpăta forţele.

Aveam obiceiul să ieşim la plimbare pe malul râului Arlanzón, în timp ce discutam cu ei, în timp ce le ascultam confidenţele, în timp ce încercam să îi călăuzesc cu sfatul oportun, care să le confirme sau să le deschidă orizonturi noi în viaţa interioară; şi totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi încurajam, îi stimulam, îi înflăcăram în comportamentul lor de creştini. Uneori, plimbările noastre ne duceau la mănăstirea din Las Huelgas, alteori ne duceam la catedrală.

Îmi plăcea să urc într-un turn, ca să admir de aproape crenelurile, o adevărată dantelărie din piatră, rod al unei munci migăloase, solicitante. În acele discuţii, le atrăgeam atenţia asupra faptului că acea minune nu se vedea de jos. Şi, pentru a materializa ceea ce le explicasem în repetate rânduri, le spuneam: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, opera lui Dumnezeu! A-ţi îndeplini însărcinarea personală cu perfecţionism, cu frumuseţe, cu fineţea acestei dantele din piatră. Înţelegeau, în faţa acestei realităţi care ne pătrundea prin ochi, că toate acestea erau rugăciune, un dialog frumos cu Domnul. Cei care îşi cheltuiseră energia în această muncă ştiau foarte bine că, de pe străzile oraşului, nimeni nu le va aprecia efortul: era doar pentru Dumnezeu. Înţelegi acum cum ne poate apropia de Domnul vocaţia profesională? Fă şi tu la fel ca acei cioplitori în piatră, iar munca ta va fi, de asemenea, operatio Dei, o lucrare omenească cu profunzimi şi finisaje divine.

Nu ne-a creat Domnul ca să construim aici o Cetate statornică, definitivă⁹, pentru că această lume este drumul spre cealaltă, care este împărăţie fără necazuri¹⁰. Cu toate acestea, noi, creştinii, nu trebuie să ne dezinteresăm de activităţile pământeşti, pe care ni le aduce Dumnezeu pentru a le sfinţi, pentru a le impregna de credinţa noastră binecuvântată, singura care aduce adevărata pace, bucurie autentică în suflete şi în diferite medii. Aceasta a fost predica mea constantă din 1928: trebuie să creştinăm societatea; să ducem în toate straturile acestei omeniri a noastre simţul supranatural, astfel încât unii şi alţii să ne angajăm să înălţăm prin har îndatoririle cotidiene, profesia sau meseria. În acest mod, toate ocupaţiile omeneşti se iluminează cu o speranţă nouă, care transcende timpul şi caducitatea celor lumeşti.

Prin Botez, suntem purtători ai cuvântului lui Cristos, care înseninează, care aprinde şi linişteşte conştiinţele rănite. Şi pentru ca Domnul să acţioneze în noi şi pentru noi, trebuie să îi spunem că suntem dispuşi să luptăm în fiecare zi, deşi ne vedem slabi şi inutili, deşi percepem greutatea imensă a mizeriilor personale şi a slăbiciunii noastre personale. Trebuie să-i repetăm că avem încredere în el, în ajutorul său: dacă este nevoie, ca Abraham, împotriva oricărei aşteptări¹¹. Astfel, vom lucra cu râvnă reînnoită şi îi vom învăţa pe oameni să reacţioneze cu seninătate, eliberaţi de ură, de resentimente, de ignoranţă, de neînţelegeri, de pesimism, pentru că Dumnezeu poate tot.